În mediul on-line în ultimii ani au apărut numeroase bloguri şi web-site-uri care tratează problema istoriei noastre vechi. Întrebarea este: la ce bun unul nou? Este necesar? Cui foloseşte? Şi la urma urmelor, cu ce ne ajută pe noi cei de azi? Ei bine, tocmai la aceste întrebări vom încerca să răspundem în acest spaţiu virtual. Avem convingerea că o muncă metodică, perseverentă, dublată de seriozitate şi respect pentru ideile altora, nu poate fi decât benefica, indiferent de numărul celor pe care îi vom convinge.
Istoria a fost şi continuă să fie un domeniu de maxim interes pentru toate guvernele şi conducătorii lumii. Cine stăpâneşte trecutul stăpâneşte şi prezentul şi viitorul. Problema este de o importanţă mult mai mare decât pare a fi sau mai corect spus, decât suntem lăsaţi să credem că ar fi. Dacă nu ar fi aşa, de ce s-ar fi depus un asemenea efort, s-ar fi cheltuit atâtea resurse, umane, financiare, materiale?
Fostul preşedinte al SUA, Thomas Jefferson (1801-1809) susţinea: „Cine îşi vinde libertatea în schimbul prosperităţii le va pierde pe ambele”, realitate pe care o vedem cu ochii noştri azi. O libertate în afara cunoaşterii este falsă. Cunoaşterea istoriei neamului este o formă de auto-cunoaştere. Caracterul, personalitatea, gândirea omului sunt modelate de societate, de mediu, de limbă, dar există şi un fond ancestral genetic, intrinsec, cu care ne naştem. Aceasta este moştenirea străbunilor pe care suntem datori să o descoperim. Neamul ca entitate reală, distinctă, creată de Dumnezeu, este o treaptă absolut necesară, zicem noi, în calea cunoaşterii ultime, cea a lui Dumnezeu. Judecata de Apoi, este scris, se va face pe neamuri, pe limba fiecăruia în parte: „După aceea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea să o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului...” (Apocalipsa., 7.9).
