getbeget

De la nocivul Malthus, la imbatabilul Covid-19.

Motto : Moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică ! (Afirmaţie făcută de Marele Stalin, Părintele Popoarelor, la Conferinţa de la Ialta, din 4-11 februarie 1945).

În perioada Dictaturii Proletare şi a stalinizării României m-am aflat în ipostaza de elev silitor şi disciplinat. Au fost ani în care eram obligat să accept necesitatea imperioasă a exterminării ultimelor stârvuri ale regimului burghezo-moşieresc, inclusiv masacrarea cremei intelectualităţii, fără a se pune nimic în locul acestor frâne sabotoare, aflate în calea progresului revoluţionar (am respectat terminologia vremii).

La orele de Socialism Ştiinţific, profesorul Filip Paţac, devenit ulterior un reputat profesor universitar, căuta să ne lămurească, în mod repetat, că filosoful britanic, Malthus, a fost un cărturar reacţionar şi nociv. Demograful invocat trebuia combătut cu multă scârbă şi mânie proletară, datorită calculelor sale mizerabile, pretextate la cumpăna secolelor 18 şi 19.

Repere biografice şi combaterea teoriei

Thomas Robert Malthus a trăit 68 de ani, în perioada, 13 februarie 1766-23 decembrie 1834. Ca pregătire a fost pastor anglican, filosof, economist, demograf şi sociolog britanic, acuzat pentru teoria numită-Malthusianism. În cercetările sale a făcut un calcul prin care demonstra că populaţia globului creşte vertiginos, în progresie geometrică (ex. 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64...), în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc lent, în progresie aritmetică (ex. 1,2,3,4,5,6...).

Referitor la acest aspect, în anul 1798 a publicat un eseu psihologic de 50.000 de cuvinte, cercetare anterior completată şi republicată de patru ori începând cu anul 1803. Cu această ocazie a produs un şir de nemulţumiri datorită teoriei sale, care preciza că epidemiile şi războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, deoarece asigură echilibrul între numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistenţă. Cu alte cuvinte, epidemiile şi războaiele sunt o necesitate, pentru asigurarea balanţei dintre evoluţia rapidă a numărului populaţiei, în raport cu lentoarea creşterii producţiei alimentare, rezultând numeroşi muritori de foame (The Encyclopaedia Britanică, 1910, vol. XVII, pag.515).

După cum menţionam mai sus, teoria respectivă a provocat un imens scandal, concepţia fiind combătută energic de adepţii marxismului care, la rândul lor promovau excesiv revoluţiile agresive asupra capitalismului aflat pe marginea prăpastiei (citat memorat). Malthus, filosoful retrograd şi avertizor a murit la 23 decembrie 1834. Dar iată, câteva decenii mai târziu au apărut epidemiile şi războaiele intuite, care au înghiţit milioane de vieţi.

Trista cronologie a apariţiilor epidemiilor şi a războaielor

Făcând o comparaţie în timp şi spaţiu, în acel interval de timp, pe plaiul mioritic, în timpul domnitorului fanariot, Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) a bântuit o mare epidemie de ciumă bubonică (1813-1814). O perioadă cumplită în care, pe străzile Bucureştiului au murit în medie 300 de oameni pe zi, totalul victimelor din Valahia fiind între 90.000 şi 100.000 de suflete. Pentru tratamentul acestora medicina era prea săracă. Existau numai Spitalele Colţea şi Pantelimon, după care, în 1813 s-a construit Spitalul Filantropia (surse, revista Historia, Emilia Savu şi Cătălin Slujitoru).

O altă pandemie înfiorătoare a însemnat tifosul exantematic. În numai doi ani, 1847-1848, cumplita boală a ucis 20.000 de canadieni. Despre luptele desfăşurate în acea perioadă pe teritoriul Canadei, istoricii ne oferă o multitudine de amănunte, dar numărul precis al victimelor este ocolit sau cifrele se contrazic.

A urmat Războiul Ruso-Turc din anii 1877-1878, care a secerat în lupte 167.000 de soldaţi, pierderi suplimentate cu 66.000 de morţi din cauza tifosului exantematic. În acest conflict armat, 4.500 de români au fost reduşi la tăcere în lupte şi 20.000 au murit de tifos. Victime nevinovate, care nu trebuiau să participe la acele dispute ale orgoliilor marilor puteri. Încă din luna mai, 1877, otomanii ne acordaseră independenţa, cu o clauză precisă: România să nu accepte traversarea teritoriului de către trupele ţariste ! Acesta era numai începutul expansiunii tifosului, care va toca multe vieţi.

În perioada, 1914-1922, în Europa de Est s-au înregistrat trei milioane de morţi contaminaţi de tifos. În paralel cu acel dezastru s-a desfăşurat Primul Război Mondial, care a făcut 17 milioane de victime în lupte, dintre care, 535.706 de tineri militari români. Din efectivele canadiene au pierit peste 66.000 de soldaţi, care se întrebau ce caută pe un front aşa de îndepărtat ! Se distrusese principalul factor biologic, ce putea genera necesarul echilibru demografic.

Ca şi când nu fuseseră destule decese, după această primă conflagraţie mondială a apărut în perioada, 1918-1919, gripa spaniolă, pandemie violentă, care, la scară planetară a măcinat timp de doi ani peste 75 de milioane de vieţi. Alte surse urcă totalul la 100 de milioane de nefericiţi (Andrei Crăciun şi Vlad Stoicescu, Evenimentul Zilei, 3.06.2009).

După o perioadă de două decenii a izbucnit Al Doilea Război Mondial, după ce crescuseră copiii necesari cărnii de tun. Totalul victimelor s-a ridicat la 73 de milioane de morţi, dintre care 24 de milioane tineri militari şi 49 de milioane de civili nevinovaţi. În Campania din Est, spre Stalingrad, au murit 624.740 de militari români, dintre care, 25.000 au pierit pentru eliberarea Basarabiei, sacrificiu suprem şi preţ de sânge neapreciat de actualii unionişti ridicoli. În Campania din Vest, spre Berlin, au murit 79.478 de militari români, dintre care, 10.708 la cucerirea Budapestei.

Creşterea numărului populaţiei planetei

(conform calculelor lui J.N. Biraben, C-tin Vert şi Vladimir Trebici).

Anul 1850/1,175 miliarde de locuitori; 1900/1,600; 1950/2,556; 1980/4,458; 2020/6.500. Din alte surse rezultă că în anul 2020 sunt 7,578 de miliarde de locuitori pe planetă, iar în 2030 vor fi peste 8 miliarde de supravieţuitori.

Apariţia invincibilului Covid-19 şi prăbuşirea economiilor planetei

Într-un liniştit noiembrie 2019, o vagă adiere ne anunţa o previzibilă criză economică mondială. Parcă nu a fost de ajuns această lovitură, conform proverbului, Niciodată un necaz nu vine singur! Dar, iată că într-un oraş din China, a doua forţă economică a lumii a apărut un virus ucigaş, o boală infecţioasă, cu mare putere de extindere şi uriaş nivel de contaminare. În câteva săptămâni pandemia a cuprins întreaga planetă, fără ca moderna medicină să posede leacul eradicării. Medicii epidemiologi, profesori şi savanţi se perindă pe ecranul televizoarelor cu promisiuni şi iluzii, fără să poată domina imensa lovitură dată popoarelor nepregătite pentru acest dezastru.

Auzim în mod obositor şi amăgitor, că se fac tratamente reuşite celor aflaţi la necaz, dar nu spune nimeni în ce constă acel tratament. Suntem torturaţi cu ample analize televizate, care produc panică. Sunt alerte menite să ne inoculeze scepticul sentiment că cifrele sunt false, nu sunt la dimensiunea reală. Prin scăderea moralului, gândurile noastre ne duc spre o suită de întrebări retorice, la convingerea că adevărul nu se va afla niciodată. Oare câte milioane de nevinovaţi vom muri? Oare cine a avut interesul ca planeta să devină pustie? Cine aplică teoria lui Malthus după 217 ani?

Apocalipsa este aproape. Firmele se închid. Globalizarea îşi arată capacitatea. Uniunea Europeană, care ne promitea laptele şi mierea va avea în bătătură 25 de milioane de şomeri, majoritatea cu importante credite bancare. Fără plata ratelor, evident, că băncile vor sucomba. Deocamdată nimeni nu ne arată concretul sau un vârf de speranţă palidă. Politicienii rostesc discursuri vagi şi ne îndeamnă la solidaritate. Cu multă seninătate suntem calmaţi că actualul virus ucigaş va acţiona numai...doi ani ! Deci, exact ca ciuma bubonică (1813-1814) şi gripa spaniolă (1918-1919). Frumoasă consolare şi asemănare !

Toţi încoronaţii lumii varsă sume astronomice pentru achiziţionarea de arme sofisticate, în loc să direcţioneze banii spre cercetările urgente. Oare, când vom fi salvaţi de la decimarea provocată de necunoscutul Coronavirus şi de alte contaminări, care vor urma? Poate ne răspunde cineva! Deocamdată este numai începutul. Constatăm cu stupoare, că în secolul 21 medicina super-dotată, modernă, cu profesori de notorietate dovedeşte eficienţa medicinii din 1918. În faţa unei pandemii anunţate, este total depăşită, indiferent de perimetrul geografic!

Moartea a milioane de oameni este statistică...(citatul de la debut).

Ion Tad, analist statistici comparate, martie 2020.

Note:

Prezenta analiză este departe de finalizare deci, nu figurează ca bătută în cuie. Pe parcurs, cercetarea va fi continuată şi reactualizată în funcţie de evoluţia evenimentelor şi de numărul deceselor viitoare. Reputatul profesor universitar, Corneliu Berbente (n.08.08.1938) ne avertiza cândva : Istoria, se ştie, / Se poate repeta, / Dar cei ce o vor scrie / Vor scrie altceva...Am adăuga noi : Istoria se poate rescrie, dar nu se prescrie!

Un vechi proverb oltenesc invocă o bineţe inedită : Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim !

FEMEIA – SURÂSUL SOARELUI

(închinat FECIOAREI MARIA, FEMEII, ca FECIOARĂ şi MAMĂ:

tuturor iubitoarelor de FRUMOS)

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FEMEIE!

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina

chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

Surâsul de Soare se prelinge în inima Ei, ce se reflectă ca o coadă de Păun urzită

din Stele, susurând sub năzuinţele de azur ale Destinului, ca o împlinire apoteotică a

unei înalte meniri sublime!

În privirea Ei, emoţia Cerului se pogoară ca o linişte serafică, ca o rouă albastră ce

scânteiază în verdele heruvimic al Primăverii Învierii!

Surâsul Soarelui Ei, se reflectă ca o ritmare sublimă, ca o simfonie angelică, ce

transfigurează misterul vieţii dincolo de poezia sufletului peste care înfloreşte

Frumosul apoteozei cosmice!

Muzicalitatea graiului Ei dă o fermecătoare religiozitate cugetului peste care

Providenţa aşterne menirea FEMEII de a înrâuri destinul Omului ales!

Dăruirea Ei se prelungeşte dincolo de vastitatea infinitului iubirii sale, ca o lirică

divină în care simetriile sufletului răspândesc spontaneitatea cântării diafane!

În sinele spiritului Ei sălăşluiesc fenomenele astrale ca o paradigmă a suspinului

ancestral după Frumuseţea lui Dumnezeu în care se îmbrăţişau Cerul şi Pământul!

Înveşmântată în aurora Destinului, FEMEIA se răsfiră în petalele zenitului ca o

transfigurare a Creaţiei în care se reflectă aureola divină!

Chemarea Ei - vâlvătaie de foc a sufletului, aprinde Surâsul Soarelui ca pe o

Culme a Zorilor, ca o încântare a Muntelui, ca un susur de Izvor al primenirii, ca o

mireasmă a Florilor, ca un concert de Păsărele, ca pe o sacră Corolă de minuni ce te

entuziasmează, te fascinează, te încântă şi te copleşesc într-un fior sublim.

Ruga Ei se revarsă ca un Râu cristalin care înaintează cântând, cu undele sale

albastru-verzui, aliniate ca o partitură de Cer, ca o multicoloră scânteiere de

Curcubeu, ca un zbor azuriu de licurici ce presară peste noi pulberea lor de aur.

Peste brocartul de argint al înserării, brodat cu splendoarea unei pulberi de stele,

cad meteorii de bucurie ai muzicii FEMEII, ca o frumoasă pajişte de Cer.

Sub urma paşilor ei cresc câmpuri de maci, ca nişte picături mirifice de sânge.

Chipul FEMEII este o Boltă serafică care murmură diafan. Se aude chemarea ei.

Se aude cântarea ei. Surâsul Soarelui ei e Simfonia Primăverii noastre!

O, FEMEIE, Trandafirul sufletului tău îmbrăţişează toate petalele de Dor ale Iubirii!

O, FECIOARĂ, peste inima ta se pogoară catapeteasma Surâsului de Soare!

O, MAMĂ, întreaga ta fiinţă răsună de încântarea dumnezeieştii tale persoane!

3 Mai 2019

+ Sfânta Vineri, MAICA DOMNULUI - Izvorul Tămăduirii.

CRUCEA NEAMULUI ÎNTRU ÎNVIEREA DOMNULUI

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Crucea e simbolul suferinţelor, al îndatoririlor noastre

faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de noi înşine.”

(Părintele IUSTIN PÂRVU)

„Cei care mărturisim Învierea lui Hristos mărturisim totodată

şi învierea noastră, a fiecăruia dintre noi, la plinirea vremii.”

(BOGDAN MUNTEANU)

Crucea Neamului Daco-Român este purtătoarea Destiunului său, de la Facere până la Refacere, de la Zidire până la Întocmire, de la Naştere până la Înviere.

Neam binecuvântat împletit dintru început cu ruga şi cuvântul, cu arma şi adevărul, cu binele şi bejenia, cu credinţa şi curajul, cu dragostea şi dorul, cu tăcerea şi grăirea, cu doina şi legenda, cu apa şi focul, cu menirea şi împlinirea, cu năvălirile şi izbăvirile, cu frângeri şi înălţări, cu suspinări şi mărturisiri, cu răsărituri şi azururi, cu lanţuri şi libertăţi, cu suferinţă şi jertfă, cu cruce şi înviere.

Neamul Dacoromân şi-a pecetluit Destinul veşnic prin smerenia şi sacrificiul Mamei, prin mâna ziditoare a Dascălului, prin binecuvântarea Duhovnicului, prin harul creaţiei de Geniu, prin apoteoza bravului Erou, prin sângele mucenicesc al Martirului, prin înţelepciunea dreptului Conducător, prin suferinţa şi jertfa Ţăranului, prin dragostea nemărginită a Sfântului, prin splendoarea dumnezeiască a Limbii române, prin serafica vibraţie a divinei Liturghii cosmice.

Calea Crucii podidită cu adevăr şi asuprime, cu bucurie şi biciuire, cu credinţă şi cruzime, cu demnitate şi denigrare, cu sânge şi sudoare, cu suliţă şi piroane, cu trestie şi teroare, cu oţet şi fiere, cu trudă şi tortură, cu rugă şi ruguri, cu pălmuiri şi loviri, cu scuipări şi batjocoriri, cu cătuşe şi lanţuri, cu frângeri şi răstigniri a înrolat copii şi elevi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, călugări şi monahii, preoţi şi fecioare pe Drumul Calvarului Românesc al Creştinilor Ortodocşi din Golgota temniţelor comuniste care au străbătut “Mlaştina disperării”, “Pădurea cu fiare” şi “Muntele Suferinţei”, până sus de tot, la Aura Învierii întru ÎNVIEREA Mântuitorului HRISTOS.

Purtarea permanentă a Crucii înteţeşte izvorul dreptei credinţe, al apei celei vii, făcându-l mai adânc, mai curat, mai răcoritor, mai doritor, mai lămuritor, mai întăritor, îndemnându-ţi sufletul să ţâşnească mai năvalnic înspre cerul de lumină şi adevăr.

În bezna iadului temniţelor comuniste, unde totul încremena, doar CRUCEA lumina, făcând să înmugurească în roua lacrimilor suferinţei, trandafirul sufletului.

Iubirea de Patrie şi Dragostea de Dumnezeu deveniseră temeiurile fundamantele pentru Golgota Neamului, astfel că într-un timp destul de scurt, Ţara era un Penitenciar naţional: un sfert din popor: deţinuţi politici şi religioşi în lagăre şi puşcării, restul în Temniţa cea mare, mai puţin trădătorii, vânzătorii, iudele, anele şi caiafele.

La scurt timp după căderea de la guvernare a mişcării simiste a trădătorului de Neam şi de Dumnezeu, Horia Sima, din 23 Ianuarie 1941, Mişcarea naţionalistă creştin ortodoxă, codrenistă în mare parte a intrat în temniţele comuniste. Doar în câteva luni, Aiudul depăşea 2000 de deţinuţi creştini. Teroarea care se ridica deasupra terorilor era FRIGUL. “Dintre toate senzaţiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilinţă, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-aţi şti cât îţi scade rezistenţa frigul!... Noi am stat 10 ani de zile fără foc.” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

În ciuda tuturor relelor, în pofida terorilor satanice, dincolo de orice închipuire peste care trona tentacolele infernului, pulsa credinţa, pulsa adevărul, se aprindea ruga, suspina dorul, dogorea iubirea, lumina erudiţia, înmugurea cântarea, înflorea creaţia.

“Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte...” (Monahul Atanasie, op. cit.)

Crucea Suferinţei împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru.

Crucea Destinului Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea sorţii creştinilor aleşi!

Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia, dragostea şi dăruirea Sa, prin participarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui ceresc întru Iubire.

Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru este sensul renaşterii noastre spirituale, arvuna înfierii noastre întru Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa aleşilor întru Înviere.

Inspirată şi profetică a fost expresia poetei mistice Zorica Laţcu-Maica Teodosia, când a spus că pe Cruce n-a pătimit doar Fiul, ci şi Mama Sa, Fecioara Maria.

Fără Fecioara Maria, omenirea ar fi fost vitregită de Maica Domnului, iar fără Maica Domnului nu l-am fi avut pe Fiul întrupat, n-am fi avut Răstignirea, nici Învierea Domnului, nici învierea noastră cea spre fiinţă, nici Izvorul aleselor Mlădiţe.

Cu adâncă recunoştiinţă voi prezenta madalionul patrioatei Eroine Maria Puia.

Frumoasa, curajoasa şi demna fiică a Cetăţii Blajului era bucuria familiei cu 5 copii.

Maria a întrat în istorie la vârsta de 30 de ani, pe când era dactilografă a Mitropoliei Blajului, la biroul judiciar, în anul 1914, an în care Radu Cosmin a scris celebra poezie: VREM ARDEALUL. Poezia începe cu o mustrare lirică adusă regelui Carol I, care în loc să pregătească armata pentru eliberarea Ardealului, a scos-o în stradă pentru înlăturarea manifestanţilor care au aprins spiritul fraternităţii cu cei oprimaţi.

„...Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi/ I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!/ Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul/ Celor ce strigau în noapte: <>...

Poezia fusese destinată să ajungă armă, scut, imn şi drapel, astfel că s-a transmis ardelenilor printr-un mecanic de locomotivă ce ajungea la frontiera din Predeal. Poezia a ajuns la Blaj şi trebuia multiplicată. Riscul era destul de mare, ca şi supravegherea maghiarilor. Maria Puia a îmbrăţişat poezia şi a multiplicat-o în sute de exemplare. Unul a ajuns la o iudă, Ioan Pop, care a şi denunţat-o. Eroina noastră a fost arestată şi închisă în penitenciarul Alba Iulia, unde a fost maltratată, torturată diabolic de rudele sălbaticului Attila. Avea 30 de ani şi destul timp să se bucure de Dacia reîntregită, de familie, de copii, de prieteni, de Biserică, de Ardeal. De teamă să nu scape vreun nume în timpul torturilor, să pătimească şi alţii, Maria a ales drumul cel mai scurt: şi-a pus capăt zilelor. Maria n-a avut tăria şi inspiraţia Elisabetei Rizea, marea Eroină argeşeană care a pătimit 12 ani, în două etape, rugându-se la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, să nu mă laşi. Ţine-mă să nu scap vreun nume! Şi Maica Domnului a ascultat-o, a izbăvit-o, a învins duşmanii atei şi a îmbătrânit frumos.

Maria Puia, românca frumoasă, tânără şi curajoasă a lăsat o scrisoare de iertare mamei, fraţilor, prietenilor, Ardealului, României, motivându-şi gestul suprem astfel:

„Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alţii o sută.”

„Iubită mamă, fraţi şi surori!...

Un ultim adio vă zic...Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat de la Gruiţa poezia <> şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiincă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte... Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt româncă, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie.” (Dacoromânia, nr. 77, Alba Iulia-2015, p.50)

Curajul Mariei Puia ne aminteşte de cel al martirei oltence Ecaterina Teodoroiu.

Aşadar, prin Cruce, creştinul mărturisitor-jertfitor poartă iubirea de Neam prin adorarea adusă lui Dumnezeu şi supravenerarea Maicii Domnului, mare cinstire aşa cum a preţuit-o profetul Mihail Eminescu în Rugăciunea sa divină, implorare salvatoare pentru multe cohorte de creştini prigoniţi, persecutaţi şi întemniţaţi.

Rugăciunile înflăcărate cu sudori de lacrimi şi de sânge ale creştinilor din temniţele regale şi cele comuniste au devenit Rugul aprins al Maicii Domnului către Fiul ei cel iubit, salvând miile, zecile şi sutele de mii de cete ale pătimitorilor ortodocşi din iadul gulagului românesc concentraţionar.

Faţă de stupizenia şi mârşăvia lui Roman Horia Patapievici, denigratorul consacrat al lui Eminescu şi implicit al Neamului, marea mărturisitoare şi eseistă mistică creştină Aspazia Oţel Petrescu a luat atitudine printr-un articol de mare rafinament, privind creştinismul Profetului: „Şi am demonstrat nu numai că este un om religios, ci că a fost apostol. Am explicat cum prin rugăciunea lui închinată Maicii Domnului, a absolvit o mulţime de puşcăriaşi. Şi m-am dat ca exemplu care m-a salvat din deznădejde prin: Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”. E rugăciunea care mi-a arătat exact unde mă aflu, că eram într-un val care mă bântuia, că trebuia să mă mântui de el, şi i-am cerut Maicii Domnului care era indicată ca salvatoare de Eminescu, să mă mântuie, ceea ce s-a şi întâmplat.” (Aspazia Oţel Petrescu-Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, p. 165)

Crucea reface viaţa, comuniunea, dragostea întru Dumnezeu, semenii noştri şi continuu trebuie să o preamărim, asemeni Apostolului Andrei: „Mărită fii, o cruce, sfinţită de trupul lui Hristos şi împodobită cu mădularele Sale, mai scumpe decât nestematele!” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, Trad. Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 71)

Crucea trebuie să o venerăm ca marele duhovnic părintele rus Ioan de Kronstadt:

„O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce ! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile noastre ! Slavă şi mulţumită Ţie în veci ! Slavă Crucii Tale şi atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit pentru noi, Hristoase!” (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia, Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)

Crucea pecetluieşte Patimile şi Moartea lui Iisus consfiinţindu-le în Lumina Învierii.

Mântuitorul S-a substituit cu voia Sa, a Duhului Sfânt şi a Tatălui, doar o singură dată omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în faţa lui Dumnezeu, apoi ne vine rândul fiecăruia la Judecata de Apoi, în Rândul cetei sale, întru sine şi neam.

Biruitorul Iisus Hristos-Nika nu este numai Judecata Crucii Răstignirii pentru întreaga omenire, ci şi Împărat al Vieţii, care odrăsleşte Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor ortodocşi:doritori,mărturisitori, dăruitori, iertători, jertfitori, iubitori, pătimitori.

Lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos uneşte cerurile cu pământul, celula şi chilia, temniţa şi troiţa, zorii libertăţii şi amurgul însângerat al pătimirii, înflorind întru frumuseţe, Frumosul neasemuitei bucurii hristice, a creştinului dacoromân adevărat, lămurit prin apă şi foc, prin jertfă şi iubire, oriunde şi oricând.

Unul dintre marii noştri pătimitori creştini, fiu al Bacăului şi al Ţării creştine, Petru Baciu îşi amintea de un astfel de moment, Monument al Învierii, întâlnit graţie jertfei camaradului oltean Alexandru Ştefănescu la Canalul morţii:

„Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos, care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic şi înfricoşetor, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului şi urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, aşezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare.” (Petru Baciu, Răstigniri ascunse, vol. II, Ed. Fundaţia Culturală Buna Vestire, Bucureşti-2009, p. 213)

“Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara.// Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine!” (Andrei Ciurunga, Hristos a înviat!).

Peste giulgiul aprins de lumină, Dorul Cerului albastru şi-al Pământului verde şi-au pus dea pururea Pecetea purpurie a Iubirii lor.

Suferinţa şi tristeţea trăitorilor şi mărturisitorilor se contopesc divin lăcrimând sublim în splendoarea Slavei, Dragostei şi Învierii Mântuitorului Hristos.

Întreaga Creaţie a lui Dumnezeu (cea mai rămas din ea), alături de creaţia mistică ortodoxă creştină îmbracă frumuseţea regală a Imperialei şi dumnezeeştii Învieri.

Totul se înfrumuseţează în Neam, iar Crucea răsună de Imnul Bucuriei tuturor!

- HRISTOS A ÎNVIAT !

+ Vinerea Mare – Sf.Manastire Vladimiresti

ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte

sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor,

dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifica

şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în

aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o

religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru... Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului...” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată...” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

„Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia... Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (..., p. 4)

Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

„Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

(Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

„Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte..., p. 5)

Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos...” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

„Vocaţia istorică presupune un simţ al <>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi...Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

„Ideea însăşi de a reţine <> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru...op. cit., p. 6)

Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

„Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte...op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

Luna Martie-Mărţişorul, deschide ciclul vieţii, poarta Primăverii, fereastra creaţiei. Pe 15 Martie 1940 a urcat la ceruri şi marele filosof metafizico-mistic Nae Ionescu.

„Moartea lui, consemna un alt mare filosof brăilean Vasile Băncilă, neaşteptată şi neverosimilă, (programată de discipolul criminal Carol al II-lea n.a.), pune încă o dată problema dacă noi, românii, avem îndeajuns parte de oameni excepţional de dotaţi pe care ni-i dăruieşte naţia noastră. El vine să se adauge la acea serie de bărbaţi ajunşi în plină putere de creaţie, dar dispăruţi înainte de a-şi fi împlinit opera: Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau...”(Istoria logicei, p. V. cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Lumea Credinţei, Bucureşti-2018, p. 46)

Destinul Filosofului NAE IONESCU este asemănător cu cel al Filosofului ARTUR GABRIEL SILVESTRI: unul a avut tărâmul filosofiei creştine, celălalt meleagurile literare întru spiritualitatea religioasă. Amândoi au fost deschizători de drumuri. Amândoi au fost formatori de şcoală. Amândoi au fost naţionaliştii demnităţii.

Amândoi au fost geniali. Amândoi au fost purtători de Destin profetic românesc. Amândoi au plecat „forţat” înainte de vreme: unul la 50 de ani, celălalt la 55 de ani.

„Filosofia-nu este un meşteşug, ci o chemare. Ea are fără îndoială o anumită tehnică, un aparat de lucru mai mult sau mai puţin determinat care se poate învăţa şi care trebuie învăţat. Dar partea de creaţiune personală-aceasta stă în afară de orice metode. Ea atârnă de bogăţia sufletească a fiecăruia dintre noi; de inspiraţia care se coboară de sus asupra noastră; de durerea chinuitoare cu care anumite probleme se pun şi-şi cer dezlegare; de puterea cu care în fiecare dintre noi se afirmă necesitatea de a ieşi din contingenţele vieţii-de a ne ridica, dacă nu până la mântuirea noastră, cel puţin până la liniştea noastră.” (Nae Ionescu, Funcţiunea epistemologică a iubirii, în Isvoare de filosofie, I, 1942)

Viziunea Profetului constă în alegerea Căii şi Călăuzitorii pe care trebuie s-o,/ să-i urmeze în formarea, împlinirea, devenirea, vocaţia, definirea sa discipolul ales.

„Eseistica, de mare forţă intelectuală, a lui Gh. C. Nistoroiu se întemeiază pe o erudiţie ieşită din comun care însă nu-i o <> ce conduce adeseori la sterilitate şi la studii de tematică minoră ci, fiind ştiinţa însuşită care lucrează la formula intelectuală, produce un gen de <> cu gen indefinit, deopotrivă filosofie a culturii cu aspect tradiţional. Cărturarul, căci un cărturar autentic este acest autor despre care abia mai recent a început să se ştie mai mult, înaintează pe o direcţie care altădată a fost ilustrată de <> al lui Haşdeu şi N. Densuşianu iar, mai încoace, de Constantin Noica, Paul Anghel şi Petre Ţuţea. Ceea ce îi lipseşte încă lui Gh. C. Nistoroiu este <>, adică opera manifestată prin titluri căci altfel, în constituţia întregului impresionant de clar, ea există şi se călăuzeşte după un ceas interior orânduit pe ciclurile lungi. Opera lui s-a alcătuit prin reflecţie şi <> şi cu rost de perfecţiune interioară, de un călugărism mirean, şi, întocmindu-se în penumbră precum în vremurile fanariote, păstrează ceva de inactualitate de privire superioară care aparţine <>, unde <>. Însă, cu toate acestea, câteva culegeri de eseuri documentează prin forma finită imensul şantier ce se află îndărătul titlurilor prea puţine, iar între acestea <> este cea mai reprezentativă.” (Artur Silvestri, Un Breviar de „Autohtonism”-post-faţa la vol. „Privire sub Coroană. Preliminarii la o analiză a <>.” Page 1 of 5, http:// floareadarurilor.wordpress.com/carti-ce puteau-sa-nu-existe/un-breviar-de-autor...14.03.2007)

Viziunea profetică a lui Artur Gabriel Silvestri care, mi-a netezit Calea sinelui pentru a urca spre Piscurile Profetismului pelasgo-dacoromân: Bogdan-Petriceicu Haşdeu (1838-1907), Nicolae Densuşianu (1846-1911), Mihail Eminescu (1850-1889), Constantin Noica (1909-1987), Paul Anghel (1931-1995), Petre Ţuţea (1902-1991) este copleşitoare şi cutremurătoare în acelaşi timp fiindcă te provoacă permanent la o întrecere de esenţă, de sens, de spirit, de înnoire mistică cu tine însuşi întru destinul filocalic şi sofianic al Neamului tău, al Înaintaşilor Aleşi.

Atunci, în 14 Martie 2007, mărturisesc că nu întrezăream neobişnuitul creaţiei, taina mistică a iluminării pe care trebuia să o urmez, să o urc, spre înălţimi serafice.

Astăzi, 14. Martie 2019, mulţumesc Bunului Dumnezeu şi Profeţilor călăuzitori, am urcat, vorba prietenului meu, bibliofilul, omul de cultură Dumitru Ionescu-Bucureşti, spre Culmile montane ale Misticii ortodoxe a spiritualităţii creştine.

Misiunea ontologică a Naţiunii pelasge, hărăzită de Dumnezeu în Vatra Daciei Mari, a fost de a pune în brazda adâncă a Neamului ghinda sa nobilă de STEJAR.

„Scăpat ca prin minune din spulberătorul vârtej al străinismului şi plămădit în ţărâna cea sfântă a străbunilor, sâmburele cel curat românesc n-ar fi întârziat o clipă d-a se înfige cu putere în brazdele mănosului nostru pământ, pentru ca din sânu-i să răsară mai falnic şi mai verde stejarul Românismului.” (B. P. Haşdeu, IV. Publicistica politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă-Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 1425)

Aşa, cum Pantocratorul HRISTOS susţine cosmosul în mâna Sa, aşa cum Atlanţii susţin pe umerii lor Ţara ideală, aşa cum creştinul ortodox poartă pe umerii Crucea destinului său, aşa cum Biserica poartă Destinul neamului ei, tot aşa ISTRUL, ţine axa cerului, marginile civilizaţiei pământului şi marginile culturii omenirii.

„Olympul Iliadei este Olympul cel vechi de la Okeanos Potamos (Istru), unde era <>, la <>, ce nutrea multă lume... Aici, la Carpaţi şi la Dunărea de Jos, ni se prezintă leagănul străvechi al civilizaţiunii omeneşti.” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova)

Din grâul sacru al sufletelor Profeţilor încolţeşte, răsare şi înfrăţeşte în inimile curate ale Tinerilor discipoli pâinea dătătoare de viaţă a Naţionalismului creştin-ortodox, care trebuie să spulbere tendinţele străine, cosmopolite: „Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui elemnet străin.” (Mihai Eminescu, Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton, Cuvânt înainte de I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p.27)

Veşnicia unui Neam se măsoară cu măsura participării eternităţii sale la fiinţa pe care i-a hărăzit-o Atotcreatorul, întru slujire şi slăvire, întru trăirea sa religioasă. „Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti-2014, p. 11)

Filosoful culturii, istoricul literar şi romancierul Paul Anghel, răsfăţatul lui Heidegger: - „Was ist die genialische Walach?, a aderat şi el la ROMÂNIA TAINICĂ, proiectând Enciclopedia performanţelor româneşti în secolul XX, punând Omul deasupra planului existenţial, hărăzit întru spiritualitate, ca o „fiinţa care crează”, adică o făptură „dăruită.” (Ilie Bădescu, Paul Anghel - <>-Cele opt lumi ale literaturii române.Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2018, p. 14)

Omul istoric descende din cel primordial, pelasg, dar pentru a trece din imanent în transcendent, conform chemării lui Hristos, ca urmare a Crucii sale, murire-nemurire, înspre mântuire, starea lui trebuie să fie o permanentă comuniune cu Mântuitorul prin mistica spiritualităţii creştin-ortodoxe.

„Mistica creştină a scos omul de sub stăpânirea naturii destin, prin fiinţa supremă, care, creându-l, l-a destinat nemuririi, definitorie pentru libertatea reală, pentru depăşirea jocului vieţii şi al morţii, supranaturalul asigurându-i moştenirea suverană în natură, modelele invariante fiind obiectice-transcendente-nu raţional-obiective, gîndind platonic-paulinic, peste obiectivitatea ca punct de vedere general acceptat prin limitele formal-comode sau utile, coerenţa şi necontradicţia fiind tot formal-comode sau utile.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi alte texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 26)

 

FEMEIA CREŞTINĂ ROMÂNCĂ

FEMEIA ROMÂNCĂ este un Miracol divin!

FEMEIA ROMÂNCĂ este o liturghie cosmică a Frumosului!

FEMEIA ROMÂNCĂ înfloreşte în inima Bărbatului ei ca o pururea Sărbătoare!

Lumina CUVÂNTULUI Dumnezeesc presară peste marama Sufletului frumos de FEMEIE ROMÂNCĂ, sublimul Creaţiei Sale, primenire de Har, nimburi de Icoană, tresăriri Serafice, safire de Azur, pulberi de Stele, privegheri Angelice, rubine de Dor, mătăsuri de Şoapte, aprinderi de Cer în irişii de foc, ciorchini de Salcâm în spice de gând, smochine de vis pe lacrimi de mărgăritar, brodate dorinţi pe ghergheful nădejdii, mrejele surâsului pe strunele privirii, vrăji de borangic sub tremurări de plop, miresme de tăceri în cuminecări de grai, limpeziri diafane pe crizantema de aur a romanţei, pîlpâiri de jar sub abajurul zorilor matinali, cântări de paradis sub poeme de rai, corola pomului înflorit sub atlas de orizont, nelinişti princiare în brocart de candoare, purpuriu de iubire zămislit într-un chip dumnezeesc, luminos de românesc.

Tuturor Femeilor şi Mamelor Românce alese - de pretutindenea,

multe Primăveri înflorite în sublimul vieţii destinului lor!

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

07.03.2019

ION NISTOR-CTITOR AL MARII UNIRI DACOROMÂNE

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Îl văd şi azi, cum mi s-a imprimat întâia oară în memorie,

în primele mele săptămâni ca student la Cernăuţi: intrând

cu mers precipitat în aula festivă a Universităţii Bucovinei,

îmbrăcat cu talerul şi boneta sa de rector magnific, de statură

aproape înaltă, legat la corp, drept ca un falnic brad al codrilor

măreţei Aboroasa, un om de o distinctă frumuseţe bărbătească.”

(VIANOR BENDESCU)

A fost o Vreme de Aur a Frumoasei noastre Bucovine, cu satele gătite-n sărbătoare, cu cetăţile impunătoare, cu voievozi apărători de ţară, cu vlădici jertfitori pentru Dumnezeu şi Neam, cu boieri de viţă aleasă şi demnitate ortodoxă, cu ţăranii dârzi, credincioşi, frumoşi, mari gospodari care au ctitorit veşnicia şi din sânul cărora au odrăslit bravi ostaşi, mândri eroi, monahi asceţi, preoţi cu har, martiri, poeţi, scriitori, pedagogi, artişti, oameni de cult şi de cultură de o rară sensibilitate şi nobleţe dacică.

A fost Vremea de glorie a lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş, a lui Vasile Lupu, a lui Dimitrie Cantemir Domn şi prinţ al culturii, a spiritualităţii lui Antioh Cantemir, a Mariei Cantemir-frumoasa prinţesă a culturii, a voievodului martir Grigore al III-lea Ghica, precedată de acel timp al trădării când ni s-a răpit samavolnic Mireasa Bucovină prin raptul tâlhăresc urzit de turci şi habsburgi în anul nefast 1777.

Sub povara împilării, a decapitării tradiţiei ortodoxe prin sechestrarea Bisericii, a Şcolii şi a sfintei Limbi româneşti, sub acel aproape un secol şi jumătate, 141 de ani, graţie sacrificiului unor Români Aleşi cu inimă cerească şi cu suflet frumos a înflorit în Corola de lumină a Literaturii române o ramură naţionalist-creştin-ortodoxă a publicisticii care a pregătit Calea spre divina înfăptuire a Unirii celei Mari a Daciei pe care şi-o dorea permanent împlinită profetul nostru Mihail Eminescu:

Bucovina, Cernăuţi (1848-1850); Foaia Societăţii, Cernăuţi (1865-1869); Amicul poporului, Cernăuţi (1878-1896); Aurora română, Cernăuţi (1881-1884); Candela, Cernăuţi (1882-până azi); Steluţa, Corovia (1883-1884); Revista politică, Suceava (1886-1891) şi (1910-1911); Gazeta Bucovinei, Cernăuţi (1891-1897) şi (1906); Foaia săteanului, Cernăuţi, supliment literar la „Gazeta Bucovinei”; Încercări literare, Cernăuţi (1891-1893); Deşteptarea, Cernăuţi (1893-1904) şi (1907-1908); Patria, Cernăuţi (1897-1900) şi (1909-1910); Sentinela, Cernăuţi (1898-1899); Timpul, Cernăuţi (1900-1901); Deşteptarea poporului, Cernăuţi (1902-1904); Privitorul, Viena, Brunn, Cernăuţi (1902-1903); Voinţa Poporului, Cernăuţi (1904 până astăzi); Junimea literară, Cernăuţi (1904 până astăzi); Viitorul, Cernăuţi (1904-1914); Apărarea Naţională, Cernăuţi (1906-1908); Şcoala, Cernăuţi (1905-1914) şi (1921-1923); Dreptatea, Gura-Humorului (1907); Buciumul, Câmpulung (1908); Apărarea Neamului, Cernăuţi (1908); Dreptatea, Cernăuţi (1909-1910); Gazeta ţăranului, Cernăuţi (1909); Gazeta poporului, Cernăuţi (nr.1, 1899), (1909); Foaia poporului, Cernăuţi (1909-1918); Unirea naţională, Cernăuţi (1911); Vremea nouă, Cernăuţi (1912-1918); Glasul Bucovinei, Cernăuţi (1918 până astăzi).(Costantin Loghin, Istoria Literaturii Române din Bucovina 1775-1918, Ed. Alexandru Cel Bun, Cernăuţi-1996, p. 21-22)

A fost Vremea de Aur a bucovineanului de aur, a istoricului de aur, a marelui naţionalist ortodox, a marelui profesor, a marelui erou al Marii Uniri, ION NISTOR.

BUCOVINA

De câte ori scriem sau pronunţăm cuvântul: Bucovina, admiraţia asupra ei o împărţim cu marea veneraţie adusă lui Mihail Eminescu, acest mare profet al nostru, care străbătând de-a lungul şi de-a latul toate provinciile valahe, a cunoscut aproape ca nimeni altul, direct inima, simţămintele şi năzuinţele întregii naţiuni dacoromâne.

Dintre toate ţările dacoromâneşti însă, sensibilitatea lui cea mai profundă, dragostea lui cea mare a rămas dulcea Bucovină.

Profetul dacoromânilor a propăvăduit dragostea sa evanghelică prin cuvântul scris.

„Este prima şi cea mai însemnată manieră de manifestare în societatea modernă românească a puterii cuvântului. Cu aceasta s-a arătat misiunea lui de Începător. Mânuind cuvântul aranjat în vers sau în proză, Mihail Eminescu a fost Începătorul noii Românii...” (Iosif Niculescu, Permanenţe, Iunie 2008)

Prin harul lui Dumnezeu şi dragostea de Neam, Eminescu s-a ridicat deasupra vremurilor. Iar ca vremurile să fie mari, trebuie întotdeauna ca cei Aleşi de Sus să fie mai mari decât ele. „Mari sunt vremurile în care trăim şi fiecare dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost chemat prin aceea că se află în rândul românilor azi în viaţă.” (Românii în Istoria Universală III4, Eminescu: Sens, Timp şi Devenire Istorică. Coordonatori: Gh. Buzatu, Şt. Lemny, I. Saizu. Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”,1988, p. 200).

În Ţara pădurilor de Fagi, chipul românului capătă o uşoară melancolie ce se răsfrânge peste aura frumuseţii, bunătăţii, credinţei şi blândeţii sale, aşa cum din potirul soarelui se preling pe zidurile înalte, ctitorite voievodal, siluetele sfinţilor vii zugrăviţi, răsfrânţi serafic în vitraliile argintii. Lumina arhierească împrăştiată doldora de pe aripile Arhanghelilor reflectă brâul divin ce cuprinde miracolul mănăstirilor Putna şi Suceviţa. Dincolo de patriarhalul tărâm străbun ţesut primordial, dincolo de broderia splendorii moldave, pronaosul heruvimic şi pridvorul cu Îngeri, susură arhaicul cântec de nai peste înlăcrimata taină a doinei şi mirificul viers eminescian.

În Vicovul de Sus, comună a renumitei Cetăţi a Rădăuţilor, vegheată de râul Suceava, într-o familie binecuvântată şi numeroasă de ţărani inimoşi, credincioşi, drepţi şi harnici, Maria şi Ilie, s-au născut doisprezece copii frumoşi: doi băieţi şi zece fete. În acel cămin cald, creştin, românesc, plin de lumină s-a aşezat în corola familiei şi raza lui Ion I. Nistor la 4 August 1876, peste timp, peste veşnicie.

„Din acest spaţiu mioritic, plin de vrajă străbună, a descălecat printre noi, Ion I. Nistor, de aici s’a stabilit întruparea sa, într’una din cele mai ideale figuri ale omului bucovinean.” (Ovidiu Vuia, Profesorul ION NISTOR, Ed Nistru-Bruxelles, 1987, p.11).

În mama sa Maria, iubitoare, smerită şi demnă, aura Icoanei Românului, se reflectau focul nestins din vatra sfântă a casei, grija cea de toate zilele, somnoroasele cântece de leagăn, încântătoarele povestioare, legendele încărcate cu frumuseţea Codrului, vitejia haiducilor, hărnicia codrenilor, iscusinţa marilor Voievozi şi Vlădici.

Tatăl-Ilie întrupa lumea din afara casei, cea în care se cuprind satul, ogorul, târgul, pădurea, grijile cele mari. El descăleca rareori pe acasă, mai ales de sărbători, ducându-şi existenţa nu atât ca povară, ci mai ales în taina Cuminţeniei pământului.

Ţăranul bucovinean, basarabean, ţăranul valah în general nutreşte dragoste pentru forţa creatoare a lui Dumnezeu şi pentru frumuseţea divină ce o generează.

Filosoful nostru creştin Petre Ţuţea îl numea pe Omul ţărânii: „Ţăran imperial”, ceea ce este colosal, dar la fel de bine îl putem numi şi Ţăran sacru, fiindcă la el totul este sacru, totul este pur, natural, liturgic având binecuvântarea lui Dumnezeu: viaţa, familia, casa, munca, sărbătoarea, moşia, satul, biserica, naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, sfârşitul şi veşnicia.

Pentru omul Ţărânei noastre timpul nu este scurgere, ci curgere, viaţă sacră.

„Omul satului românesc îşi trece viaţa într-un timp deosebit ca natură de acela pe care noi îl socotim timp normal; ţăranul gândeşte, lucrează şi simte timpul într-un ritm şi într-un sens aparte care îl duc la o reprezentare concretă şi calitativă a perioadelor, a momentelor care vin, se duc, revin în altfel şi curg mereu cu înţelesuri proprii.”

( Ernest Bernea, Crist şi Condiţia Umană * Timpul la Ţăranul Român, Ed. Criterion Publishing, 2000, p. 16.)

Aşadar, tatăl Ilie, ţăranul a dat amprenta sacră copilului Ion, viitorul mare Român.

„De la el va fi moştenit echilibrul şi măsura în lucruri aşa de proprie ţăranului oficiind viaţa ca pe un ritual sacru cât de la mamă dulceaţa de miere ademenitoare a poeziei. Şi de la amândoi simplitatea, superbă prin Primitivitatea sa, comună cu a uriaşilor din mituri, pură în curăţenia ei cum grăieşte, pe limba cosminului, portul lor alb-negru, înflorit pe margini cu otava fragedă a cetinilor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion Nistor. Ed. Nistru-Bruxelles, 1987, p.11)

După absolvirea la Vicov a şcolii primare, Ion a urmat între 1889-1897, liceul la Rădăuţi, luând contact cu frumuseţile marilor ctitorii: mănăstirea Putna, aşezămintele spirituale de la Rădăuţi, de la Suceviţa, faimoasa cetate a Sucevei, precum şi strălucitele mărturii despre marii Voievozi ai istoriei noastre milenare.

Prin sângele moştenit de la părinţi săi legătura cu trecutul a devenit miraculoasă: „tânărul a crescut şi s’a format ca un element organic, plantă a pământului natal, „falnic brad de Arboroasa”. Ochii albaştri din descrierea lui Vianor Bendescu, poartă în reflexele lor culoare de pe frescele Voroneţului şi din apele cerului de care se apropia cucernic, ca de un prag şi catapeteasmă de biserică, plaiurile suinde cu pădurile fagilor şi brazilor, lăcaşul zimbrilor şi căpriorilor din vis.” (ibid., p. 11)

La Universitatea din Cernăuţi Ion Nistor a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie avându-l ca îndrumător la Limba română pe renumitul profesor Ion Gh. Sbiera, cel care la suplinit la gimnaziul pe Aron Pumnul, călăuzindu-l şi pe Eminescu.

Între 1898-1899 tânărul Nistor a fost preşedintele Societăţii studenţeşti-Junimea.

Stagiul militar l-a satisfăcut la Pola/ Istria ca ofiţer, apoi în 1903 şi-a luat licenţa, examenul de capacitate, fiind numit profesor secundar la Suceava (1904-1907) şi Cernăuţi (1907-1908) la disciplinele limba română, geografie şi istorie.

Literatura română de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, prin oameni sensibili şi de spirit devine o mişcare literară cu un sens curat naţionalist.

Farul acestei mişcări literare este din Decembrie 1901, revista „Semănătorul”, fondată de ardelenii: I.Slavici, G. Coşbuc, I. Pop Reteganul, I. Popovici-Bănăţeanu. Mişcarea a crescut revărsându-se peste Regat şi concentrându-se pe alte reviste: în Transilvania „Luceafărul” (1902), în Bucovina, „Junimea literară”, fondată de Ion Nistor al cărei prim director devine în 1904, secondat de George Tofan.

Programul revistei clar precizat, garanta calea, scopul şi adevărul ei naţional, spus de inimosul G. Tofan, precum că: „noi nu reprezentăm numai arta, frumosul menit a înnobila sufletul omenesc şi a ne rădica în sferele luminoase, noi reprezentăm şi ideea naţională. Noi tindem ca fiecare român să fie conştient de bunurile ideale ale naţiunii sale, să le stimeze-fără a dispreţui pe cele străine-căci, ca să nu dispărem în valurile popoarelor ce ne înconjoară, trebuie să avem o cultură a noastră proprie, care să fie produsul firesc al nostru, trebuie să fim însufleţiţi de o dragoste nemărginită pentru tot ce este al nostru, care dragoste să ne servească drept zid de apărare contra mulţimei de influenţi străine...” („Junimea literară”, an II, nr. 2.)

Lupta aprigă a profesorului Nistor şi a confraţilor săi este pusă în pericol de bandele tâlhăreşti bolşevizate care s-au revărsat peste Nistru, devastând şi ucigând intelectuali de seamă precum: Al. Murafa, Alexei Mateevici ş.a.

Urmând pilda Basarabiei, Bucovina îşi strânge rândurile intelectualilor naţionalişti sub flamura lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, întrunindu-se la 11 Octombrie 1918, la reşedinţa doctorului Isidor Bodea. Dau imediat curs noului organ, „Glasul Bucovinei”, pentru a se întruni la 27 Octombrie, Constituanta, prin al cărei grai să-şi exprime „dorinţa Românilor de a uni Bucovina într’un singur stat naţional şi independent cu Transilvania şi partea românească a Ungariei.” (ibid., p.29)

Sub caldul patronaj al inimosului părinte Dionisie Bejan, la Palatul naţional al Cetăţii Cernăuţi, s-a instituit consiliul naţional format din 50 de membri, în frunte cu cavalerul Iancu Flondor, la 27 Octombrie 1918.

La poalele acelui Munte al bucuriei, s-au ridicat câteva muşuroaie de cârtiţă, făcute de Etzdorf-guvernatorul austriac, Aurel Onciul-administratorul Moldovei de Sus şi Omelian Popovici-reprezentantul ucrainenilor pentru a împărţi moştenirea lui Ştefan cel Mare. În conacul lui Alexandru Hurmuzachi s-au întâlnit guvernatorul şi cavalerul Iancu Flondor la 4 Noiembrie 1918. Iancu Flondor respinge târgul meschin al celor care s-au înţeles să sfârtece Trupul şi Sufletul frumoasei Bucovina. Constituanta a cerut guvernului român de la Iaşi să-i ofere sprijin militar. În ziua de 11 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a a generalului Zadik a intrat în cetatea Cernăuţi, întâmpinat fiind de Iancu Flondor: „Domnule general, ca preşedinte al consiliului naţional român am dorinţa să binecuvintez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România-Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. Un sfânt fior trece prin inimile noastre, însă nu e dat fiinţei omeneşti să exprime şi să fixeze aceste sentimente în cuvinte. Numai o rugăciune care se înalţă la ceruri fără cuvinte îi poate corespunde în câtva.” (p. 31)

Brava armată română străbate Bucovina până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, apoi pătrunde adânc în Pocuţia, ca odinioară marele Ştefan.

Consiliul naţional a votat legea conducerii ţării, a ales noul guvern condus de Iancu Flondor, iar părintele Dionisie Bejan a preluat şefia consiliului naţional.

Bucovina devenise un stat liber, dar nedecis în privinţa Regatului Român. Sextil Puşcariu trimite delegaţi la Chişinău pentru a lua legătura cu comitetul refugiaţilor condus de profesorul Nistor. Cei doi corifei ai catedrei şi ai luptei pentru marele Ideal s-au întâlnit la Iaşi în hotelul Binder, înţelegându-se deopotrivă asupra unirii urgente a Bucovinei şi a Ardealului cu Regatul Român.

Peste o sută de refugiaţi români s-au întors la Cernăuţi în 23 Noiembrie 1918. În fruntea lor Ion Nistor care-i trimite regelui Ferdinand o telegramă de salut. În 25 Noiembrie Consiliul naţional s-a întregit cu comitetul refugiaţilor în urma acordului dintre Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. Lui George Tohan i-a revenit bucuria şi misiunea întocmirii Proclamaţiei: Unirea necondiţionată şi definitivă a Bucovinei cu Regatul României. La 28 Noiembrie s-a ţinut un Congres general al Bucovinei. Au răspuns: polonii şi germanii. Au refuzat: ucrainenii şi evreii.

Ziua de 28 Noiembrie 1918, a devenit JOIA MARE a BUCOVINEI, consfiinţindu-se Mirul Marii Uniri: „... Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.”

Cavalerul Iancu Flondor însoţit de o delegaţie i-a prezentat regelui actul unirii. La 30 Decembrie 1918, Bucovina a primit decretul lege de recunoaştere a Unirii: „Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României.”

Încântat până la extaz de istoricul şi luptătorul Ion Nistor, Ovidiu Vuia, vuieşte de bucurie, de entuziasm asemănându-l figurilor vechii Elade, cu Xenofon, sacerdot, istoric şi comandant de oşti, cu marele înţelept Platon ş.a., astfel: „Trecându-i în revistă cele mai principiale etape ale vieţii, până după Marea Unire, constatăm că ele se confundă cu ţara sa ca şi când numele său l-ar scrie obcinele, munţii, pădurile de fagi şi râurile toate ale Bucovinei. Una din cele mai alese podoabe al Moldovei de Sus, pe lângă Mănăstirea Putna, bisericile Suceviţei, Voroneţului, Rădăuţilor, cetatea Sucevei, rămâne de-acum şi opera lui Ion Nistor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion I. Nistor şi Epoca sa..., 28 Noembrie 1986)

Prin gena părinţilor săi de ţărani statornici în dreapta credinţă, falnici stejari şi fagi, prin iubirea de Patrie, păstrători ai tradiţiei şi obiceiurilor sacre ale Vetrei străbune, Ion Nistor s-a clădit pe un caracter puternic, de cremene, pe un pisc al demnităţii permanent onorabil, cu un foc lăuntric al conştiinţei în care flacăra chemării spre luminarea poporului se răspândea în reverberaţii de clopot, îndemnându-l spre marea sa misiune istorică, pe care o conştientiza atât de deplin.

În vârtejul evenimentelor contradictorii, antemergătoare Marii Uniri, bucovineanul Ion Nistor a rămas o stâncă veghetoare, carpatină. Lanţul cutremurelor politice nu i-au frânt convingerile ori naţionalismul său creştin. Mlaştina politicianistă coruptă nu i-a întinat sufletul de ROMÂN FRUMOS. Întreaga sa fiinţă şi persoană a zugrăvit-o în paleta culorilor adorării lui Dumnezeu, în cromatica supravenerării Sfintei Fecioare Maria, în Icoana iubirii de Neam, în reflexele conştiinţei faţă de Patrie, în unduirile datoriei faţă de Înaintaşi, în ecoul purtării de grijă a Familiei creştin-ortodoxe.

Erudit, elocvent, generos, autoritar, independent, dârz, nepărtinitor, neînduplecat, vizionar, misionar, mărturisitor, personalitatea vie a bucovineanului ION NISTOR şi-a ocupat locul de frunte în catapeteasma Marilor CREŞTINI, în panteonul Marilor ROMÂNI, în ateneul marilor BĂRBAŢI de stat.

Pe lângă faptul că a fost unul dintre istoricii români iluştri, prin dimensiunea luptei sale naţionalist-creştine în sânul Generaţiei care a zidit Unirea cea Mare, Ion Nistor a scris file de istorie, la propriu.

Viaţa sa în totalitate reclamă supremul argument că Rugul aprins al sufletului său a întreţinut flacăra unui excepţionalism moldavo-valah.

În tot ce a simţit, a nădăjduit, a scris şi a trăit savantul bucovinean s-a îngrădit de o mulţime de izvoare, de date cât mai recente aprofundate în amănunte, alcătuind un material divers, erudit, elucidând diferitele controverse şi tratând fiecare eveniment cu justeţea spiritului său predilect obiectiv.

Cercetarea lui asiduă, profundă, competentă, aproape completă, autoritară a restabilit just balanţa istorică: pe cei foarte de sus i-a coborât la nivelul lor, iar pe cei aproape anonimi i-a consacrat, urcându-i la locul cuvenit.

Aproape fiecare moment şi eveniment istoric pe care I. Nistor l-a abordat, l-a pus în dreptatea lui istorică. Fiecare scriere a avut partea sa plină din căldura sufletească a autorului, a fost înfrumuseţată cu veşmântul divin al limbii, brodat în tradiţia poporală, astfel că înaintea laurilor academici, a primit cinstirea şi dragostea întregului popor.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

MARI FILOSOFI ROMÂNI CREŞTINI ORTODOCŞI: TRAIAN BRĂILEANU

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Naţiunea reprezintă pentru individ

izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale.”

(TRAIAN BRĂILEANU)

Dacă în Fiinţa lui Dumnezeu, Frumosul, Dumnezeirea absolută este cupola Adevărului, Libertăţii şi a Dragostei, în Creaţia Sa, Frumosul este un cuprins de fioruri, de cuante, de vibraţii, de unde, de frecvenţe, de energii, de taine, de ierurgii, de reverberaţii, de adieri, dar şi o necuprindere de iradieri ideale, lirice, sensibile, ce prevestesc hărăzirea întru jertfă şi martiriu a atâtor Fii Aleşi precum Traian Brăileanu.

În calvarul penitenciarului de la Aiud, filosoful şi-a gătit taina sfârşitului său lumesc.

„O nepătrunsă taină se aşterne/ Peste minciuna vieţii pe pământ/ Şi în zadar puterile eterne/ Ne zbatem să le smulgem un cuvânt.// Nici rugă şi nici jertfă nu urneşte/ Zăvorul ferecat al tainelor mele cereşti/ Iar mintea chinuită-n beznă rătăceşte/ Când trece de hotarul ştiinţei omeneşti.// Şi, Doamne, ştiu că-n clipa despărţirii/ De trup, ce se va-ntoarce-n lut/ Eu voi intra în Sfera strălucirii/ Căci suflet sunt din sufletul Tău născut.// Şi neatins de-a timpului schimbare/ Şi de-ale spaţiului hotare deslegat,/ Cunoaşte-voi liniştită contemplare/ Ideea ce din haos Fiinţa a creat...” (Traian Brăileanu, Ştiu, Aiud, 1947)

Frumosul în omul creator în actul creaţiei sale nu este o născocire a minţii, nici un sceptru al raţiunii sale, ci este un dar ceresc, supraraţional, împlinit ca Iubire.

Frumuseţea se trăieşte ca iubire plenară în toată diversitatea serafică a Frumosului împărtăşit: mama în copil, învăţătorul în discipol, preotul în credincios, poetul în poezie, gânditorul în filosofie, teologul în filocalie, monahul în arderea sa, misticul în isihasm, ascetul în rugă, sfântul în Dumnezeu, martirul în jertfă, artistul în artă, îndrăgostitul în sinele celălalt, ciocârlia în trilul ei, cucul în virtuozitatea refrenul său, ţăranul în familie, familia în patrie, patria în Dumnezeu, Dumnezeu în Creaţia Sa.

„Frumuseţea privighetorii stă în cântecul său. Frumuseţea muntelui e neclintită sălbăticia lui maiestuoasă. Frumuseţea unui copil stă în inocenţa lui cuceritoare. Frumuseţea unei fecioare e cuminţenia nesilită şi cuviinţa plină de graţie. Frumuseţea unei mame stă în delicata tandreţe ocrotitoare şi jertfelnica răbdare care fortifică oasele iubiţilor săi fii. Frumuseţea unui bărbat e mulţimea bunătăţii sale. Frumuseţea unui înţelept e răbdarea şi tăria de caracter prin care dă viaţă principiilor ziditoare chiar cu preţul suferinţei. Frumuseţea unui chip şi a oricărei făpturi şi opere este o neînţeleasă lumină bună ce ţâşneşte dinlăuntrul său ca un har dintr-un izvor mai presus de raţiune.” (Ieromonah Ioan Bute, Frumuseţea care va salva lumea. Ed. Corgal Press, Bacău, 2015, p. 28-29)

Frumuseţea este aşadar măsura Veşniciei şi cuprinderea absolută a Iubirii.

Cele trei entităţi sunt Frumosul Treimic al Dragostei!

Iubirea adevărată, dumnezeiască nu poate fi deci, decât frumoasă şi veşnică!

În această trinitate a Frumuseţii intră şi trăirea naţionalist creştină a ortodoxului.

„Naţionalismul creştin reprezintă întoarcerea la ortodoxie, răscolirea şi pregătirea sufletelor pentru clădirea unei comunităţi româneşti omogene din toate punctele de vedere.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

Naţionalismul creştin ortodox dacoromân este trăsătura definitorie a unui Ales, a unei Elite predestinate să descifreze etnogeneza divină, să descopere virtuţiile ancestrale ontologice, să desăvârşească perfecţiunea geniului popular-tradiţional, să formeze generaţia profetică care, să covârşească prin eroism, educaţie, credinţă, slujire, omenie, iubirea şi jertfa de sine, capabilă să înalţe spiritualitatea religioasă a Neamului pe culmile cereşti cele mai râvnite şi binecuvântate.

„Ideea naţiunii române, ca organism politic structurat după legi izvorâte din firea sa, stă la temelia doctrinei şi acţiunii naţionaliste româneşti. Statul naţional este forma ideală de convieţuire omenească. El este constituit din comunitatea spirituală şi morală a indivizilor de un neam şi de o lege... Înfăptuirea unui Stat naţional depinde de virtuţiile păturii conducătoare... Elita unei naţiuni-trebuie să aibă o structură omogenă, să fie de aceeaşi rasă cu poporul... O elită naţională se impune prin luptă la conducere şi se perpetuează prin educaţie şi prin continuă împrospătare din masa poporului... Crearea Statului Naţional Român, după unirea teritorială, trebuie să înceapă cu procesul de naţionalizare a păturei conducătoare, dar şi transformarea milioanelor de indivizi în cetăţeni conştienţi...Regenerarea Statului Român, presupune existenţa Marelui Conducător... Familia are un rol esenţial, restabilirea spiritului naţional şi a vocaţiei ştiinţifice în Universitate.” (Traian Brăileanu, Ideea comunităţii româneşti)

Bunul Dumnezeu Şi-a ales întotdeauna Fiii Daciei Sale care au creat istoria neamului prin toate domeniile creaţiei spirituale care mai de care mai strălucitoare.

Un astfel de Fiu, un astfel de Chemat, un astfel de Ales, un astfel de Dac, un astfel de Român a fost şi este bucovineanul Traian Brăileanu născut pentru a renaşte Frumosul patriotic dacic în fruntariile naţionalist-creştine ale Frumuseţii româneşti.

Traian Brăileanu s-a urcat pe Scara creştină a dimensiunii spirituale rezemată deasupra punctelor cardinale pe care se sprijină dea pururi gândirea ortodoxă românească ce se revarsă din preaplin în universalitatea cosmică a lui Hristos.

Traian Brăileanu a pus o cărămidă de suflet, o inimă de zidire la Unirea cea Mare.

Din fiinţa izvorului sufletului său curat, primenit de dragoste şi de jertfă ţâşneşte apa vie a Tradiţiei, a Continuităţii, a Desăvârşirii, a Nemuririi în care se reflectă mari şi profunde energii spirituale, în care se revarsă orizonturi erudite şi învăţăminte rare asupra Naţiunii eterne, societate, comunitate şi asupra Statului ca natură politică.

Marele sociolog-filosof încifrează sociologia ca ştiinţă şi politica guvernării ca artă.

„Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil legat de persoana celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă... Omul de ştiinţă oferă omului politic formule de acţiune, dar asta nu înseamnă că el însuşi ar fi în stare să le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului social, al geniului creator în politică. Sociologia-poate contribui la perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare, poate contribui la pregătirea temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu poate indica cea mai bună formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie să rămână obiectivă, nepreconizând idealuri, dar poate dovedi că o comunitate omenească lipsită de ideal nu e viabilă.” (Traian Brăileanu,Sociologie şi Arta Guvernării-Cernăuţi, 1937)

Traian Brăileanu s-a circumscris cultului culturii ortodoxe şi martirajului mistic.

Şi-a format sufletul, şi-a hrănit inima şi-a conturat caracterul de cremene carpatină din hrana duhovnicească a tradiţiei marilor Strămoşi pentru a putea continua şi asuma Măsura jertfei lor, presimţind de fapt că acesta este crezul Aleşilor fiecărei generaţii de a-şi împlini vocaţia şi de a-şi îndeplini sacra misiune Hristică.

Înţelepciunea sa ziditoare s-a încrustat, înmugurit, înflorit şi rodit până şi în zidurile reci, încremenite ale temniţelor ateo-comuniste pregătite expres şi programate de vrăjmaşii samavolnici, pretinşii „eliberatori” roşii, pentru cei mai minunaţi Fii ai Daciei creştine nemuritoare, ziduri înrămate în şiruri de sârmă ghimpată, cu camere de anchetă zdrobitoare dotată cu măcelarii şi bocxerii anchetatorilor rezemaţi în grade, cu turele de fier la pândă pentru satisfacţia împuşcării victimelor curate, cu uşi de fier blindate cu lacăte mari şi zăvoare grele, cu vizetă prin care ochiul sfredelitor al gardianului tâmp, fără frunte, cu chipul cernoziom ce stă la pândă precum cursa pentru şoareci, cu zăbrele ce au strivit avânturi spirituale, cu lanţuri grele de ocnaşi ce au frânt destine de aur, cu cătuşe înfipte în sângele cald pregătit pentru jertfă al mucenicilor şi martirilor, cu rugăciunile tainice şi crucile în vârful limbii în amvonul gurii şi al nopţii, cu morsele purtătoare de harul poeziei lui Eminescu, Gyr, Ciurunga, Crainic, Coşbuc, cu rafinamentul erudiţiei lui Ţuţea, Stăniloae, Nae Ionescu, cu misticismul lui Gafencu, Ianolide, Iscru, Maxim, Jimboiu, cu înţelepciunea profetică a lui Trifan, Vulcănescu, Galeriu, Băncilă, Bernea, cu toate aceste înălţimi spirituale pe care el şi le-a înfiat şi le-a transformat Rugului Aprins al trăiniciei Neamului său.

Fie în temniţa Elitelor naţionalist-creştine, fie în Temniţa cea mare a poporului ortodox, sufletul filosofului Traian Brăileanu s-a cuminecat arderii slujirii jertfelnice.

Traian Brăileanu şi-a răscumpărat viaţa sa lumească trăită moral-metafizic, intensificând-o cu viaţa spirituală înflorită în natura mistică, imortalizând-o în icoana sacralităţii filocalice, îndumnezeind-o în aura sofianică cerească a Naţiunii dacice.

„O naţiune a ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituiască în Stat naţional, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne, din punct de vedere al ştiinţei sociale el nu este un regres, un anacronism, o fărâmiţare a unor complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiinţă proprie, când teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de sânge, formarea unei mentalităţi comune şi cultura proprie, atunci acel grup va tinde să se organizeze sub forma unui Stat naţional.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

Înzestrat cu o inteligenţă rară, cu o gândire mişcătoare, repede, surprinzătoare, curgătoare, cascadică, revărsătoare sub saltul unei impunătoare filosofări în care a cernut cea mai rafinată sinteză, ca grăbirea unei ape limpezi, albastre-verzui, ancestrale, s-a zidit stâncă în stânca Neamului de granit nemuritor ca expresie sacră a unui pisc socratic Carpatin, ca o îmbrăţişare metafizică milenară a nemuririi dacice.

Traian Brăileanu şi-a asumat esenţa metafizicii filosofiei antice, a celei medievale şi chiar a epocii sale, Epoca Marii Uniri, întrupând mistica trăirii sale ortodoxe în mistica naţionalist creştină a Neamului ca valoare supremă a educaţiei evanghelice morale.

Dincolo de erudiţia sa proverbială, dincolo de venerarea valorilor milenare creştin ortodoxe Traian Brăileanu s-a urcat dinastic pe podiumul probităţii ştiinţifice, cernând cu acrivie aristocrată etica, dreptul, filosofia, sociologia, literatura, arta, teologia ş.a.

„Societatea nu e nici biologie, nici economie, nici psihologie, nici relaţii de drept, nici istorie, ci o structură-centrală, o entitate distinctă de toate aceste realităţi cari intră în componenţa ei, dar nu-i conţinutul.” (Traian Brăileanu, Sociologia generală-Cernăuţi, 1926)

Traian Brăileanu s-a născut într-o familie de cărturari patrioţi bucovineni Maria şi Gheorghe din Bilca-Cernăuţi, la 14 Septembrie 1882. Evlavioasa familie creştin-ortodoxă a învăţătorului Gheorghe a dăruit lui Dumnezeu şi Neamului 12 copii frumoşi, viguroşi Traian venind în rândul al IX-lea, toţi cu studii universitare.

Dulcea Bucovină-Ţara Fagilor este Leagănul ceresc binecuvântat şi privilegiat de Dumnezeu cu cele mai frumoase locuri de pe pământ, unde a crescut pe cei mai inimoşi, cei mai naţionalişti şi cei mai jertfelnici Copii ai Daciei Mari.

În Dumbrava fericitei sale copilării a fost fascinat de patriotismul luminat al bunicului Ioan şi al fratelui cel mare, bădiţa Constantin. (Dan Dungaciu, Traian Brăileanu-arestat de Antonescu, condamnat de Ana Pauker, în „Historia”, An 2, Nr.24, oct. 2003, p. 26)

În satul natal a urmat trei ani din ciclul primar, iar cel de-al patrulea şi gimnaziul le-a absolvit în ilustra Cetate a Rădăuţilor, în limba germană unde i-a cunoscut pe filosofii traci şi germani, Şcoală devenită astăzi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi.

La Universitatea Cernăuţi urmează cursurile de Filosofie şi Filologie cu limbi clasice şi moderne între 1902-1905, timp în care se lansează în publicistică, fondând revista „Junimea literară”, alături de activităţi culturale devenind preşedinte al secţiunii literare „Junimea” din cadrul Societăţii academice române. (ibid.)

Vacanţa studenţească din anul 1904, îi aduce depline bucurii: o cunoaşte pe viitoarea soţie Emilia Silion la un bal din Siret, este prezent la marea Sărbătoare de la Putna, de venerarea a 400 de ani de la urcarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare, participă la nunta marelui patriot George Tofan sufletul Unirii Bucovinei cu Regatul Român, îşi vizitează fratele Dumitru şi se bucură de armonia natală, părintească.(Luca Bejenaru, Un sociolog şi filosof între literaţi, în volumul coordonat de Mircea Irimescu, Izvorul, 150 ani de şcoală la Bilca, Ed. Septentrion, Rădăuţi-2011, p. 81)

În 1905 şi-a luat Licenţa, devenind profesor suplinitor la Liceul de Stat Nr.1, cu predare în germană, ulterior după Unire, „Aron Pumnul”-Cernăuţi. (ibid., p.82)

După stagiul militar la „Landwehr”, urmează Şcoala de ofiţeri la Liov între nemţi şi ucraineni, singurul român, clasându-se pe locul 3. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

În 1908 îşi vizitează fratele Constantin diplomat în Turcia, internat la Sanatoriul Şuţu, apoi după externare Constantin îl ajută să devină interpret de limbă germană al legaţiei române de la Viena între 1909-1914. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 83)

În 1909 a devenit Doctor Magna Cum Laudae în Filosofie cu teza: Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria filosofiei, avându-l coordonator pe profesorul Richard Wahle, admiratorul său cu care se lăuda ca fiind, „cel mai talentat elev-student al său din tot cursul carierei lui.” (Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu. Studii, documente. Încercări literare, Ed. Junimea, Iaşi-2011, p. 22)

În 1909 s-a logodit cu Emilia Silion, iar în 1910 s-au căsătorit, mutându-se la Viena, an în care s-a înscris la Facultatea de Filosofie, iar între 1913-1914 la cursurile de Drept ale aceleiaşi Universităţii vieneze. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

Au fost dăruiți cu 4 copii: Gheorghe Simion (1911), ajunge inginer petrolist; Veronica Maria (1913), devine profesoară; Mircea Constantin (1918) ajunge inginer electronist şi, mezinul Tudor Dorel (1921) inginer-profesor, memorialistul tatălui său.(Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

Fiind cetăţean austriac a fost mobilizat pe front în Primul Război Mondial. Este rănit şi tratat în Cehia, apoi urmează regimentul în Liov şi Viena până în 1918, când a avut loc Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Refuză catedra de Filosofie a Universităţii din Viena în 1919, pentru a deveni bibliotecarul Universităţii Cernăuţi, iar în 1920 ajunge profesor secund de sociologie, etică şi politică, iar în 1924 titularul acestei catedre. (ibid., p. 27)

Între anii 1931-1933 ajunge decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, suplinind în 1933 şi catedra de Istoria filosofiei, an în care i s-a decernat ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor al Coroanei României”. (ibid.)

Universitatea Columbia New York l-a ales Membru al Academiei sale de Ştiinţe Politice. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 23)

Filosoful Traian Brăileanu s-a bucurat de preţuirea prietenilor săi: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, cumnatul Eugen Silion, Leon Mairean ş.a. (Traian Brăileanu, Memorii. Statul şi comunitatea morală, ediţie de Dan Dungaciu, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003, p. 60-61)

Din punct de vedere politic curtează mai multe partide: Partidul Poporului-Averescu, Partidul Naţional Democrat-Iorga, Filiala Bucovina, Liga Apărării Naţionale Creştine-A.C. Cuza şi Mişcarea naţionalist-creştin-ortodoxă, devenind la alegerile din 1937, Senator de Rădăuţi. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

În urma ultimatului sovietic prin răpirea Bucovinei de Nord din Iunie 1940, s-a refugiat mai întâi la Rădăuţi, apoi la Bucureşti, iar după detronarea aventurierului Carol al II-lea, regele playboi, monarhul corupt care a patronat crizele interpolitice, jocurile de noroc şi crima de stat, a intrat în guvernul Antonescu, primind portofoliul de Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 28)

După lovitura de stat din 21-23 Ianuarie 1941, a fost arestat, judecat, achitat şi pensionat. În 1943 este din nou arestat, închis la Târgu Jiu şi achitat. În 1944 a fost trecut pe Lista neagră, iar generalul Rădescu l-a pus sub pază la domiciliu. În 1945 a fost rearestat, dar fiind grav bolnav a fost internat la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculpat în lotul Mareşalului Antonescu şi găsit vinovat pentru „dezastrul ţării” a primit 20 de ani de temniţă grea, fiind internat în spitalul închisorii Braşov între 1946-1947, apoi la Aiud, unde graţie regimului destul de aspru, după 3 luni s-a stins din viaţă la 65 de ani, în 3 Octombrie 1947. (ibid.)

Opera

În viaţa sa creativă de 38 de ani, Filosoful bucovinean a scris şi publicat lucrări de filosofie, sociologie, etică, politică în limbile: română, germană, franceză. L-a tradus pe filosoful trac Aristotel: Etica Nicomachică, Organon, iar după Mihail Eminescu ajunge cel mai mare traducător al filosofului german Kant: Întemeierea metafizicii moravurilor; Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice; Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă; A elaborat tratate ştiinţifice precum: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei-Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie-Cernăuţi, 1923; Sociologie generală-Cernăuţi, 1926; Noi teorii politice-Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor sociologice-Cernăuţi, 1937; Plan pentru un studiu sociologic asupra armatei-Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală-Bucureşti, 1940; Teoria comunităţii omeneşti-Bucureşti, 1941; manuale şcolare pentru liceu de sociologie şi etică ş.a.

Prin fiinţa sa aleasă, bucovineană, prin persoana sa creştin-ortodoxă educată, prin personalitatea sa ştiinţifică de mare autoritate naţională şi internaţională prin care şi-a fundamentat deplin doctrina naţionalist-creştină, Istoria şi Biserica lui Hristos l-a aşezat la locul de înaltă veneraţie lângă Bălcescu, Bărnuţiu, Eminescu, Popovici ş.a.(Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

A strălucit şi în publicistică, conducând şi colaborând la diferite reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”; „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista de sociologie”; 8222; „Înălţarea” (Sibiu); „Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; „Iconar” (fondator) din Cernăuţi; „Kolner”; „ Vierteljahrshefte fur Soziologie” ; „Revue internationale de sociologie” etc. (ibid., p. 23)

Ilustrului gânditor creştin ortodox nu i-au lipsit nici preocupările genului epic: Un flăcău tomnatic; Grindica; Nunta lui Chirilă şi Irina; Dihania..., inspirate din comorile satului natal Bilca. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 66)

Vremea sacră în a cărei curgere milenară dacică apăsau şi grijile poporului său, cunoaşterea, aprofundarea, credinţa şi creaţia ca dar şi dat divin l-au călit în suferinţă, l-au primit în jertfă, l-au suit pe cruce, l-au înfrăţit în iubire, l-au înălţat în înviere, apropiindu-l şi de universul liric: Baladă, Îmi scrii, Ştiu, Ocnaşul. Ultima poezie a căpătat efigia suferinţei sale concentraţionare, jertfelnice din groznicul penitenciar cu amprentă habsburgică Aiud, făcută cunoscut publicului de fiul său Tudor Dorel.( Dan Dungaciu, op. cit., p.27)

Spiritul religios al activităţii sale ştiinţifice s-a răspândit prodigios naţional-universal:

- al doilea mare traducător al lui Kant după Eminescu;

- fondatorul şcolii de sociologie creştină din ţară;

- autor a numeroase şi erudite lucrări, studii, articole, cursuri universitare în filosofie, etică, sociologie, elogios apreciate în Regatul României, S.U.A., Germania, Austria, Franţa, Italia;

- Membru al Academiei de Ştiinţe Politice a Universităţii Columbia-New York;

- Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniu;

- Mecena al Culturii creştine îmbogăţind spiritual frumoasa Bucovină;

- Patriot-naţionalist, erou-martir.

Spiritul Filosofului creştin ortodox Traian Brăileanu rămâne pururi în Memorie:

- Şi-a bucurat Bucovina prin naştere;

- Şi-a cinstit România prin cunoaştere;

- Şi-a iubit Dacia Mare prin renaştere;

- Şi-a dat viaţa pentru Neam şi Dumnezeu.

Aura lui străluce pe bolta memoriei sfinte a Cerului dacic azuriu şi înstelat.

„A mai murit un camarad închis la Zarca/ şi iarăşi plânge luna printre nori,/ se leagănă pe ape-n bocet arca/ durerii noastre-plâns, de-atâtea ori.// Sunt fără grai şi ni s-au dus de mult cocorii,/ pe cerul nostru liniştea-i blestem,/ un Crist stă răstignit, voind priporii/ să nu fim niciodată cum suntem.// O rază, însă, de speranţă: Paradisul/ în gânduri ne-au fost vreri şi amăgiri,/ ne-am mulţumit cu resemnările, cu visul/ atâtor aşteptări şi ne-mpliniri.// N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici, Doamne;/ topit-am în credinţă orice chin,/ durutu-ne-au mai mult acele toamne/ ce-au sângerat în minţi, sub baldachin.// N-am fost eroi, nici sfinţi, dar noi deschis-am poarta/ să fie neamul cremene şi scut,/ noi singuri să ne facem sfântă soarta/ aşa cum în pârjol ne-am cunoscut.// Un camarad ne-a părăsit la Zarca veche,/ când luna printre gratii mai plângea,/ din cerul nostru strâmt fără pereche,/ s-a prăbuşit năvalnic înc-o stea;// e steaua care dă curajul şi se-nchină/ deschiselor celule înapoi;/ că vom avea şi aer şi lumină/ şi n-om muri în plânset de turtoi.// Ne vom ruga urcând în brânci-un veac se frânge-,/ pământul ţării-n raiuri să-l mutăm,/ căci steaua, ca o lacrimă de sânge,/ căzută e; măcar să n-o uităm.// A mai murit un camarad la Zarca-zarcă,/ suntem încă târâţi pe-acelaşi drum,/ ani mulţi ne dor şi poticnim de parcă/ ne-am fi născut din volbură şi scrum.// Nu-i sacră voia ce din scâncete ne doare,/ nu-i moartea un prilej de întristări;/ să treacă noaptea, să murim în soare/ pe rugul fericitelor iertări.// Iar de va fi să fim uitaţi-un stâlp tăciune-,/ şi fără cruci; în legănat de brazi/ va fi atunci a noastră rugăciune,/ un recviem prin scrâşnetul de azi.”(Radu Gyr, A mai murit un camarad. Profesorului Traian Brăileanu)

Să ne cinstim permanent, să ne iubim continu şi să nu ne uităm niciodată Înaintaşii noştrii purtători de Destin întru Neam şi Dumnezeu!

„Fără echivoc, este necesar ca măcar acum în al doisprezecelea ceas să ne debarasăm de prejudecăţi, de orice fel ar fi acestea... Trebuie să reuşim să-l repunem în drepturile sale legitime, acelea în virtutea cărora şi-a consolidat un loc aparte în istoria sociologiei, în particular, şi culturii româneşti, în general. Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant.” (Alexandru Vintilă, Traian Brăileanu, activitatea politică şi opera ştiinţifică, articol apărut în revista Boema, secţiunea Istorie, an V, nr.6/ 2011, p. 16)

+ 1 DECEMBRIE 2018-100 de ANI de la ÎNFĂPTUIREA JERTFELNIC-CULTIC-

CULTURALĂ a MARII UNIRI a TUTUROR DACOROMÂNILOR.

• Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

• Fond de carte, erou al Suferinţei şi Dragostei creştine Gheorghe Grecu

FILOSOFI ROMÂNI CREŞTINI ORTODOCŞI: ERNEST BERNEA

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Şi-mi zise Domnul: „Eu sânt Frumuseţe;/ „În Mine-i cald sălaş de primăveri;/

„La Mine zorile sânt făr-de-seri,/ „Şi Duhul înfloreşte’n mii de feţe.”

(Maica TEODOSIA-ZORICA Laţcu, FRUMUSEŢE)

Filosoful creştin ortodox dacoromân este un Om educat, bine format, asumat unui ocean de cunoştiinţe de seamă, cu un everest de deprinderi aristocrate, cu o culme a bunului simţ, cu un spirit care atinge Cultura celestă hărăzită doar Spiretelor înalte.

Pentru a deveni un Corifeu al Culturii, respectiv un Apostol al gândirii, Filosoful propriu-zis trebuie să-şi aşeze temeinicia pe temelia dascălului, a îndrumătorului, a formatorului de caractere elevate prin excelenţă.

Trăgându-şi seva din Izvorul divin, din cel străbun nemuritor şi din mentorul ales, Gânditorul se formează prin harul divin pentru ca la rândul său să fie hărăzit a odrăsli pentru ceilalţi discipoli care la rândul lor trebuie să urmeze calea Mentorului.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să fie animat de toate lucrurile sublime, extraordinare, inegalabile, dar în mod expres de cultul Frumosului.

Pentru aceasta trebuie să-şi croiască viaţa pe un model ales, pe un arhetip paideic-educaţia spiritului de nobleţe, de cinste sufletească şi mărinimie pe care să-l susţină cu toată fiinţa, puterea şi autoritatea culturii sale, în comuniune cu dragostea întru Dumnezeu şi întru Neamul său.

Numai aşa, spiritualitatea Filosofului român creştin ortodox devine etalon, sursă şi putere pentru formarea celor care prin onoare şi demnitate sunt datori să slujească Dumnezeului şi Neamului, adică Frumosului revelat în tot ce străluceşte deplin ca o armonie a splendorii extazice ca o Simfonie a Luminii, ca o Lumină liberatoare.

„O lumină caldă, o lumină liberatoare închide pleoapele şi deschide porţile sufletului./ Freamăt răsună din adânc şi-mi inundă făptura./ Beau frumuseţea unei clipe cât o viaţă.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi-2000, p. 17)

Graiul viu al Filosofului nostru se prelinge din adâcurile ancestrale convertite Frumosului care se adună în inima sa încăpătoare de Neam şi de Cer, pentru a se întrupa în scrisul haric nemuritor, slujitor al Iubirii.

Caracteristica sufletului său frumos dă dimensiune propăvăduirii Adevărului ceresc în inimile arzătoare de Conştiinţă, de Ideal, de Libertate, de Nemurire.

Filosoful creştin ortodox dacoromân se implică spre o părtăşie de comuniune nu numai cu discipolii săi ci şi cu comunitatea conştientă şi trează spre bine a Neamului.

Întru această autoritate a conştiinţei, a misiunii, a vocaţiei şi a jertfei sale plenare Filosoful devine la rândul său o împărtăşire a spiritului din care se cuminecă toţi cei râvnitori şi desemnaţi a întrupa elementul de continuitate spre veşnicie al Neamului drept măritor creştin: de la ţăranul imperial şi veşnic verde până la Conducătorul cel înţelept şi până la Vlădica cel adevărat jertfitor întru Hristos.

Vlădica să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos în sufletul său, iar Conducătorul să îmbrăţişeze întregul pământ strămoşesc în inima sa. Să fie buni Conducători!

„Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari.” (Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei. Ed. Predania, p. 35)

Filosoful creştin ortodox dacoromân, devenind purtător al harului hristic, adică al Luminii Cuvântului devine ecoul stării sale de duh, de înălţare serafică a inimii în care se reîntrupează, iar prin răsadul gândirii primenit în pământul aşteptării uceniceşti, se renaşte la rândul său în spiritul ortodox renăscând de asemenea şi pe alţii.

În trăirea ortodoxă românescă privind rostirea dulce şi gândirea profundă, sublimă Filosoful creştin ortodox dacoromân se revelează pe sine, revelând la rândul său frumuseţea limbii române în care străluceşte flacăra liturgică a limbajului sublim, descoperind astfel originalitatea înţelepciunii româneşti ce se răsfrânge asupra viziunii de destin spiritual al omenirii în general şi al lumii ortodoxe în special.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se asume integral şieşi ca misiune şi vocaţie, ca frumuseţe şi adevăr devenind astfel propriul său înaintemergător.

„Omul adevărat este înainte mergătorul, este înţeleptul care, teoretic şi practic, manifestă umanitatea sa ca o înflorire a primelor principii, ca un act spre desăvârşire.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 54)

În cuvântul Filosoful creştin ortodox dacoromân grăirea indiferent de mierea şi savoarea ei, nu rămâne la stadiul semnelor convenţionale, ci urcă sus de tot devenind în mod expres sinteza expresivă a existenţei noastre arhimilenare.

Toată clarviziunea Filosofului nostru surprinde prezentul în încărcătura sa de realităţi abstracte ori reale, voite, nevoite, întâmplate prin sau nu hazard, programate ocult, completându-l într-o stare de graţie a viitorului spre un tărâm transcendent.

Conceptualitatea gândirii Filosoful creştin ortodox dacoromân se asumă măsurii spiritualităţii sale pure, nu ca cea a raţiunii pure kantiene care nu implică religiosul ca paradigmă a cunoaşterii, ci ca sens înalt al transmiterii serafice a Revelaţiei divine ce santifică Libertatea ca putere generatoare a Elitei spiritual-creştin-ortodoxe, cea purtătoare a stindardelor Jertfei şi al Omeniei.

„Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, p. 53)

Ernest Bernea îşi adună în plinătatea universului gândirii sale, înfiriparea dorului dăruirii din care se reflectă cea mai subtilă expresivitate a trăirii sale ortodoxe.

Slova scrisă a cugetului său îşi trage seva din vedenii de taină, din străluminări de demult, din scânteierile unui Arhanghel Mihail, Voievod ceresc al Dreptăţii, ce se răsfrâng ca o copleşire asupra sufletului său arzând de Logos.

Închinarea sa pentru Frumos se răsfiră ca o Pădure de Argint peste Codrul milenar al creaţiei, ce a crescut din jertfa sacră a martirilor şi lacrimile tămăduitoare ale Mamelor care, au legănat legendele profundului cult traco-geto-dacic-român.

Duhul său irumpe ca apă miraculoasă, veşnic curgătoare să potolească setea.

Filosoful creştin ortodox dacoromân Ernest Bernea este o cumpănă de suferinţă şi har, o jertfă de neîncetată iubire în care se cuminecă Dumnezeu şi Neamul dacic.

Peste puterea rugăciunii mistuitoare din inima sa atotcuprinzătoare s-a aşezat ca o temelie pururea blândeţea terapeutică ce s-a răsfrânt în dăruire-mană cerească.

Cu trudă, cu pricepere, cu dăruire, cu zel, cu înflăcărare s-a zidit pe stânca cugetului său pe care să crească şi să se înalţe semeţi Brazii purtători de Destin.

Din prea-plinul inimii lui şi-a dăruit sufletul Creatorului şi Neamului său îndrăgit.

În tot ceea ce a fiinţat ca persoană: în gest, în gând, în cuvânt, în faptă, în căutare, în înţelegere, în cunoaştere, în dăruire, în jertfă, în iertare, în iubire, în înălţare, în taină, Marele Filosof dacoromân a surprins cu sensibilitate, cu profunzime, cu clarviziune, armonia, splendoarea, sublimul, divina suferinţă, iubirea din Creaţia lui Dumnezeu revărsată peste creaţia sa atât de aleasă, aristocrată, nemăsurată, inefabilă, mărturisind permanent supraîncercările biblicoevanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos, care avertizau marile prigoane-persecuţii ce vor însoţi Creştinismul Ortodoxiei pe tot parcursul misiunii, vocaţiei, jertfei şi iubirii Bisericii Sale.

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit... // Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ.... // Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!...//... iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit...// Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap...// Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi I se închinau...// Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.” (Luca 13,34; 22,44; 23,21 Marcu 15, 15,17, 19, 23-24)

Prigoana şi persecuţia asupra lui Hristos s-a repercutat asupra tuturor Apostolilor Săi, perpetuându-se aprig asupra Ucenicilor acestora până în zilele noastre, trăite la aceeaşi intensitate suprafirească, dar mult mai îndelungat, zeci de ani, cu o furie şi o tortură mult mai diabolică, de toată Elita spirituală a Ortodoxiei dacoromâne, Cruce- mesaj misionar, ca o viziune mistică împlinită expresiv, hristic, suprauman, testamentar ca odinioară Marele PAVEL, cel prigonit, cel persecutat, cel închis:

„Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere v-am scris cu multe lacrimi...// N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni./ Trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri.// În osteneli mai mult, în închisori mai mult,/ în bătăi peste măsură, la moarte adeseori./ În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine...// De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sînt slab, atunci sînt tare.” (Sf. Ap. Pavel, II Corinteni 2,4; 7, 2, 5; 11,23, 27; 12,10)

Corola semantico-spirituală a limbii noastre alese arată frumuseţea sufletului unui Neam, profunzimea spiritului Elitei sale împărtăşită cu vocaţie sacră şi jertfă serafică.

Proniatorul ceresc după ce a sălăşluit în Creaţia Sa Frumosul, ca sceptru regal al Omului religios, privind creaţia sa harică asemeni unei Corole a Luminii, îi împrăştie mireasma divină spre cele mai alese caractere şi cele mai rare destine.

În Cetatea Focşani a tărâmului Vrancei, aşezată pe miraculosul Milcov, în a 28 zi a însoritului Martie, printre mugurii grăbiţi spre viaţă, surâde şi pruncul Ernest Bernea.

A urmat şi absolvit cu brio la Brăila, Liceul „Nicolae Bălcescu”, apoi cu strălucire facultatea de Litere (română-franceză şi cu magna cum laudae pe cea de Filosofie. Întâlnirea cu marele Gânditor Nae Ionescu i-a marcat profund primăvara tinereţii.

A aprofundat studiile postuniversitare: Doctorat în Sociologie-Istoria religiilor la Paris; Doctorat în Filosofie cu Heidegger la Freiburg. Devine conferenţiar al lui Simion Mehedinţi pe Catedra de antropogeografie, director în Ministerul Informaţiilor şi director-diplomat în Ministerul de Externe. Între 1965-1972 a condus şi coordonat Institutul de Etnografie şi Folclor-Bucureşti.

Ernest Bernea a supravieţuit Calvarului regalo-comunist în urma persecuţiilor declanşate între 1939-1962, cu mici recreaţii şi pe cele din 1984.

Pe tot parcursul vieţii sale plină de lumini şi înserări, de azururi şi furtuni, de fulgere şi trăznete, de suişuri şi torturi, de persecuţii şi prigoane a menţinut o demnitate rar întâlnită şi un spirit dintre cele mai elevate.

Opera sa vizând domeniile Sociologiei şi Filosofiei s-a acoperit de slavă şi cinste: Trilogie Sociologică; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român; Christ şi Condiţia Umană. Timpul la Ţăranul român; Trilogie Pedagogică; Trilogie Filosofică; Preludii (sinteza altei triologii filosofice): Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei; Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Dialectica spiritului modern; Criza Lumii Moderne, Lumini în Necunoscut; diverse studii şi articole de mare referinţă.

În cadrul cercetării şi elaborării studiului de Sociologie, Ernest Bernea defineşte Fenomenul Românesc ca o forţă generatoare a comuniunii sale spirituale, privind unităţile de viaţă, determinismul geografic, etnografia, datinile, obiceiurile, tradiţia.

Dacoromânii se identifică cu arealul său, purtându-l în sânul spiritului şi împrumutându-i la rându-i din caracteristicile sale magnifice, pilduitoare.

Ţara Oltului-îmbrăţişează la sud şirul Munţilor Făgăraş, la nord Valea Oltului, cotitura Oltului cu Turnu Roşu spre apus, Munţii Perşani şi Măgura Codlei la răsărit. „Etnic prezintă o unitate perfectă: costumul, ceramica, uneltele, mitologia, obiceiurile, limba, au caractere locale pe care le simţi cum ai ajuns acolo şi dispar cum ai ajuns în regiunea Sibiului, a Târnavelor, sau în Ţara Bârsei.”(Ernest Bernea, Trilogie Sociologică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2004, p. 310)

Marea întrebare a Filosofului nostru rămâne evident Omul. Fiinţa şi Persoana sa.

Omul este creaţie cerească, preludiu şi finalitate a creaţiei sale religios-spirituale.

Omul este natură, spirit şi religiozitate în măsura în care le este Măsură.

Omul este cunoaştere şi lămurire, înţelegere şi înţelepciune, idee, rugă şi spirit.

O întindere stranie şi o înălţime tainică. O culme de risc şi un meridian de răbdare.

O apă curgătoare, limpede, cugetătoare şi o străfulgerare de geniu.

O înfiere de Dor şi o risipă a dăruirii. O plăsmuire de cer şi o ţărână sfântă. O meditaţie a spiritului şi o întrepătrundere metafizică. O cunună a suferinţei şi o aură mistică. Un liman de jertfă şi o nesfârşită iubire. Un sfârşit şi o finalitate. O răscruce a sorţii şi o Cruce a destinului. O Golgotă şi o Înviere. O înălţare şi o nemurire.

„Omul este spirit întrupat. El are o sferă de existenţă aparte care nu este nici cea naturală, oricâte date şi caractere am avea de aici, şi nici cea supranaturală, oricât de mare ar fi setea noastră de perfecţiune.

Omul constitue o sferă de existenţă aparte. Ordinea materială şi spirituală coexistă în umanitatea sa... Starea, calitatea de a fi om, nu este dată definitiv, necondiţionat. Ea se cucereşte prin sforţare proprie continuă, prin creaţie.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 50, 52)

Omul: Bărbat şi Femeie devin corolă a Familiei şi rădăcină a Neamului. Aşadar, Naţiunea devine o comuniune de Familii care-i conferă prin religiozitate nemurirea.

Naţiunea nu se asumă doar ca Durere şi Îndemn ci şi ca Dăruire şi Iubire.

Naţiunea nu este doar existenţială ca o prezenţă şi o trecere, ci mai cu seamă existent-esenţială ca spirit şi har în trecut, în prezent, în viitor.

Temelia şi Stâlpul Naţiunii sunt întrupate prin sânge şi jertfă, cuvânt şi lumină, crez şi mărturisire, suferinţă şi ideal mistic, atitudine filocalică şi adevăr sofianic, viaţă şi cruce, prin care fiinţează dacismul şi românismul în plenitudinea lor umano-serafică.

„Naţiunea este o familie: prin sânge, prin limbă, prin credinţă, prin cei vii şi prin cei adormiţi. Ne înrudim, ca o singură familie, prin depărtări de secole şi suntem mândri că purtăm acelaşi nume de Român.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot Adevărul ... Ed. Crater-1996, p. 96)

Omul în esenţă, cel religios hristic, adică creştin ortodox dacoromân este micro şi macrounivers, firesc-muritor şi suprafiresc-nemuritor, dor şi dar, existenţă şi năzuinţă imanent şi transcendent, concret şi concept, cuprins şi necuprins, plângere şi bucurie, rugă de foc şi rug aprins, frângere şi răsfrângere, formare şi transformare, împlinire şi definire, uman şi divin, atitudine şi amplitudine, har şi libertate, esenţă lirică şi act dramatic, cântare şi încântare, conştiinţă şi iluminare, revoluţie şi revelaţie, grandoare cosmică şi armonie celestă, înnoire şi splendoare, mirific şi sublim, copleşire şi îndumnezeire, frumuseţe şi adevăr.

„Despre frumuseţe şi adevăr; e un semn al umanităţii noastre, e un îndemn la a fi mai buni, mai generoşi. Adevărul creşte sufletul poeţilor, pe acela al copiilor şi profeţilor; vine de acolo din inima lucrurilor şi se aşează în sufletul celor înamoraţi de un ideal, a celor ce cred că pot tălmăci enigma frumuseţii.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Ed. Predania, Bucureşti, p. 250)

Aripile sale spiritual-metafizice, haric-religioase, hristico-mistice sunt: Suferinţa ca sens suprafiresc şi Dragostea ca împlinire divină.

Suferinţa îl urcă pe Filosoful creştin autentic pe culmea azurului creaţiei continue, iar Iubirea îl transfigurează întru frumosul de Icoană arhetipală.

„Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 110)

Omul nu este un prisos al vremurilor, ci un prinos al veacurilor. Agăţat de Lumină devine edificator întru Cuvântul, care-i unifică cutezătoarea sa creaţie. Urcă dealul cunoaşterii pentru a atinge idealul culturii. Între simplitate şi complexitate, cu ruga sa şi noianul de nelinişti metafizice ale Neamului, cu toiagul harului la drum, cu distincţia demnităţii ca heraldică suverană, Omul creştin ortodox dacoromân suie Calea firmamentului spre dinastia rafinamentului sacru, ca o chemare a adâncirii gândirii sublime, ca o înălţime a misticii suave serafice, ca o adăugire la liturghia Frumosului: o viaţă de deplină dăruire pentru Neam, dar închinată permanent lui Dumnezeu, o rostire şi o rostuire a evlaviei ortodoxe întru naţionalismul creştin ortodox.

„În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian, Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)

Ernest Bernea a creat prin opera sa, graţie harului prisositor, o înaltă şcoală a vieţii, a jertfei, a dragostei, a demnităţii cugetului, a ortodoxiei, chiar dacă aproape nimeni astăzi nu se încumetă să-i rostească numele, să-i recunoască meritele sale ctitoreşti, ziditoare, nici în şcoala filosofică, nici în cea teologică. De restul nici pomeneală.

Nerecunoştiinţa este păcat strigător la cer. Nu se poate iarta!

Prigoana atee împotriva cinstirii Înaintaşilor creştini ortodocşi, tolerată de ierarhii-baroni ai B.O.R., veneraţi prin pilda Mântuitorului este păcat împotriva lui Dumnezeu-Iisus Hristos. Pururea nu se iartă!

Chipuri ale strălucirii Aurei Sf. M. Mc. Dimitrie:

Dimitrie Basarabov-sfânt; Dimitrie Cantemir-Domnitor, prinţ al culturii; Dumitru Stăniloae-teolog filocalic, preot; Dumitru Bălaşa-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dimitrie Bejan-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dumitru Fărcaş-artist emerit; Dumitru Abrudan-teolog, preot, cărturar; Dimitrie Balaur-preot mărturisitor; Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit mărturisitor; Dumitru Şerban-preot mărturisitor; Dumitru M. Şerban-preot, mărturisitor; Dumitru Iliescu-Palanca-preot, mărturisitor; Dimitrie Mihai Sturza-prinţ, scriitor; Dumitru Banea-mărturisitor, scriitor; Dumitru Radu Popescu-teolog, preot, cărturar; Dumitru Fecioru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Călugăru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Coconu-preot mărturisitor; Demetrescu Radu Gyr-cel mai mare Poet al Crucii, mărturisitor-teolog; Dumitru Dulgheru-preot, mărturisitor; Dumitru Grigorescu-preot militar, ctitor, erou; Dumitru Jijeescu-preot mărturisitor; Dumitru Marinescu-preot mărturisitor; Dumitru Nica-preot mărturisitor; Dumitru Smarandache-preot mărturisitor; Dumitru Stancu-preot mărturisitor; Dumitru Ionescu-Bucureşti, mare bibliofil; Dimitrie Grama-scriitor; Dumitru-Titi Tudosă-mărturisitor.

+ Cuv. Dimitrie cel Nou; Sf. Mc. Nestor

BULETIN INFORMATIV, Nr. 35 -nr.11/2018) – noiembrie 2018

Joia culturală românească

Motto: „Degeaba am luptat cu turci, tătari

Şi alte naţii mari, năvălitoare

Nici amintirea României Mari

Nu mai răzbate zidul de trădare”.

(Marian Bamboi-România-nlăcrimată, fragment).

În urmă cu mai mulţi ani, a intrat în memoria celor avizaţi o manifestare de mare profunzime, cu o paletă informaţională diversă, densă şi intensă. Este vorba despre „Joia culturală românească”, un eveniment de referinţă, care îmbină versurile pline de amuzament, cu istoria şi tradiţiile româneşti, glazurate de farmecul raţionalismului.

Coordonatorii celor două cenacluri, Ion Anton DATCU şi Marius FINCĂ aduc sincere mulţumiri distinşilor invitaţi. Prin tot ceea ce facem căutăm să menţinem strălucirea demnităţii, corectitudinea investigaţiei şi respectarea bunului simţ.

Toate acţiunile de acest gen se desfăşoară sub egida Fundaţiei Române din Canada, în parteneriat cu gazdele primitoare şi a puţinilor verticali, care ne sunt alături!

În prezenţa unui număr redus de participanţi, adică, numai alături de prietenii fideli, cele două cenacluri programate în ziua de 11 octombrie a.c. s-au desfăşurat în condiţii normale, conform orarului anunţat anterior. Atmosfera cordială a dus la concluzia generală că nu s-a simţit lipsa celor care, prin absenţa lor previzibilă au crezut că ne vor produce grele prejudicii sperând că vor fi luaţi în seamă de alt colectiv, în jurul unei mese plină de bunătăţi.

Uşurinţa incredibilă, prin care participanţii ocazionali ne-au părăsit brusc alergând spre alte destinaţii, rentabile culinar, nu ne-a surprins cu nimic. Oricum, sincere mulţumiri le transmitem celor care au organizat, ostentativ, la concurenţă, atractive manifestări culturale, la aceeaşi dată cu întrunirea noastră, dar la altă adresă, afront care trebuie luat în calcul, pe viitor, pentru a proceda şi noi, la fel.

*

Recenta întrunire a pasionaţilor de cultură a avut loc Joi, 11 octombrie, 2018, între orele 17.00 şi 19.30, în Sala Comunitară a Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul”, din Montréal, strada Masson, nr. 1841, cod. H2H1A1. Subiectele anunţate au fost prefaţate de coordonatorii celor două cenacluri, pentru a fi supuse dezbaterilor.

Cenaclului „Păstorel Teodoreanu” coordonat de umoristul Ion Anton Datcu a debutat cu o comemorare - In Memoriam- epigramistul şi poetul Traian Gărduş, un an de la plecarea dintre noi (19.10.2017). În acest sens s-a ţinut un moment de reculegere. In continuare s-au amintit versurile epigramiştilor şi poeţilor născuţi în luna octombrie, de-a lungul anilor, precum Mircea Pavelescu, Andrei Ciurunga şi Ion Pribeagu. Pentru acest număr am ales trei epigrame premiate la diverse concursuri : (1) Poanta, veselă sau sobră, / Fulger din senin să cadă Epigrama e o cobră, / Însă cu veninu-n coadă !...(Traian Gărduş- Ce este epigrama?). (2) Dânsa, cu paloarea-i fină,/ Seamănă grozav, cocheta,/ Cu Maria Antoaneta,/ Însă...după ghilotină! Mircea Pavelescu- Unei doamne). (3) Iartă-mă că-ţi ies în cale / C-un cuvânt ştiut de toţi./ La etatea dumitale / Ai să naşti direct nepoţi. (Andrei Ciurunga - Unei mirese bătrâne).

În partea a doua a întâlnirii, în cadrul Cenaclului „Mihai Viteazul” condus de istoricul Marius Fincă au fost rememorate câteva evenimente importante, precum (1) Inaugurarea Statuii Libertăţii din New York (28.10.1886). (2) Sfinţirea Statuii lui Iisus din Rio de Janeiro (12.10.1931), capul fiind opera unui sculptor român din Galaţi. (3) Supravieţuitoarea Annie Taylor s-a aruncat în Cascada Niagara închisă într-un butoi (24.10.1901). (4) Istoria ghilotinei (10.10.1789). (5) Comitatul Torontal, referat oferit de cronicarul Lyonel Danton.

Istoricul Marius Fincă a subliniat o serie de amănunte dedicate Centenarului Marii Uniri. În minutele rezervate statisticilor comparate, analistul economic, Jonathan Dattman a prezentat un studiu comparativ referitor la strategiile prin care erau fiscalizate profiturile Sovromurilor în tranziţia de după 1945 şi cum se aplică fiscalizarea profiturilor Multinaţionalelor în tranziţia de după 1990.

Tot cu acel prilej, memorialistul Ion Anton Datcu a făcut o scurtă prezentare a noului său volum, Iubiri Pasionale, lucrare destinată, în special, distinselor cititoare şi nu numai. La spatele volumului, pe coperta nr. 4, autorul semnalează aspectul că este un mare admirator al asaltului debutanţilor târzii, poeţi, romancieri şi pictori, chiar dacă devotaţii senzaţiei difuze rămân la stadiul de speranţe grăbite, care îşi elogiază tentativele în exces. Evident, fără generalizări, deoarece sunt şi excepţii de la regulă.

Subiectele supuse dezbaterilor au fost însoţite de completări remarcabile, intervenţii notabile venite din partea participanţilor, precum Viorica Băetu, Constantin Irinel Popescu, Petru Protopopescu , Dumitru Niţu, Alexandru Serbaniuc, alături de micuţa Alexandra, care ne-a delectat la pian cu o piesă care a stârnit ropote de aplauze.

Pentru luna octombrie am ales o cugetare plină de semnificaţii: Cu timpul, cozile de topor devin topoare (Dorel Schor). Am adăuga noi, un adevăr trist confirmat de istorie.

*

Viitoarea întrunire a pasionaţilor de cultură va avea loc Joi, 8 noiembrie 2018, între orele 17.00 şi 19.00 (ora normală, de iarnă;), în Sala Comunitară a Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul”, din Montréal, strada Masson, nr. 1841, cod H2H 1A1. Subiectele anunţate vor fi prefaţate de coordonatorii celor două cenacluri, pentru a fi supuse dezbaterilor.

În debutul Cenaclului „Păstorel Teodoreanu”, umoristul Ion Anton Datcu va face o scurtă prezentare a epigramiştilor şi poeţilor născuţi în luna noiembrie, de-a lungul anilor, precum Ştefan Cazimir, Laurenţiu Orăşanu, Nic. Petrescu şi Vasile Voiculescu. Pentru acest număr am selectat două epigrame premiate la diverse concursuri : (1) Justiţia-i la datorie: / Făcu trei ani de puşcărie, / C-a prins un hoţ la el în casă / Şi-a dat în dumnealui să iasă. (Nic. Petrescu- Dura Lex). (2) Ministrul, scund, pune-o-ntrebare:/ - Ce vrei s-ajungi când vei fi mare ?/ Copilul cu privire-albastră / Răspunse calm: - Dar Dumneavoastră? (Ştefan Cazimir - Dialog la şcoală;).

În partea a doua a întâlnirii, în cadrul Cenaclului „Mihai Viteazul” condus de istoricul Marius Fincă, vor fi rememorate câteva repere importante ale istoriei: (1) Martha Bibescu, scriitoare şi expertă în spionaj (1889-1973). (2) Haiducul oltean, Andrii Popa executat de arnăuţii moldoveni (1781-1818), referat prezentat de cronicarul Lyonel Danton. (3) Inaugurarea liniilor Salva-Vişeu şi Bumbeşti-Livezeni (7 noiembrie 1949) în prezenţa consilierilor sovietici, scandând elogieri la adresa Marelui Stalin. (4) Prima împărţire administrativă a Bucureştiului (2 noiembrie 1809), expozeu prezentat de analistul economic Jonathan Dattman.

Referitor la Centenarul Marii Uniri, istoricul Marius Fincă va reaminti celor prezenţi o serie de detalii dedicate apropiatei sărbători. Tot cu acel prilej, pe fondul aromei unice a unui pahar „brillant”, cu vin de vişine, memorialistul Ion Anton Datcu va face, în continuare, prezentarea capitolelor noului său volum, Iubiri Pasionale, o carte dedicată distinselor cititoare şi nu numai. Manifestarea se va încheia cu sfaturile prietenului nostru, medicul Iulian Mihăescu, cu trimitere la avantajele oferite de medicina naturistă.

Pentru luna noiembrie am ales un citat relevant, cugetare care aparţine romancierului american, Edgar Lawrance Doctorow (1931-2015): „Istoria este prezentul. De aceea, fiecare generaţie o rescrie”. Am adăuga noi, istoria este modificată (şi) pentru a justifica acţiunile prezentului. Evident, nu generalizăm.

Aşteptăm şi alte propuneri de subiecte de interes major, dar specifice lunii noiembrie şi potrivite cu profilul cenaclurilor noastre. Prin tot ceea ce facem încercăm ca eforturile noastre să reprezinte o flacără, o flamură şi o lamură a românismului autentic de peste ocean, lovit permanent de ostilitatea negativiştilor dedicaţi compromiterii tuturor reuşitelor celor din jur.

Vă invităm, ca de fiecare dată, la avalanşa versurilor pline de amuzament revigorant, program urmat de o lecţie de istorie autentică şi temperată, fără să alunecăm în capcanele dezbaterilor politice, care duc spre nicăieri. Vechea noastră deviză rămâne valabilă în continuare – Cine lipseşte greşeşte.

Anunţ important:

Cenaclurile noastre se suspendă în perioada iernii, în cazul în care condiţiile meteo sunt nefavorabile. În anul 2019, Joia culturală românească va avea loc în următoarele zile : 14 martie, 11 aprilie, 9 mai, 13 iunie, 11 iulie, 8 august, 12 septembrie, 10 octombrie, 14 noiembrie şi 12 decembrie. Dacă situaţia o va cere, cenaclurile noastre vor fi programate la concurenţă cu cei care ne-au oferit acest precedent.

Clarificare

În ultimul timp, cu stupoare auzim, că o persoană aflată într-un permanent asalt acaparator asupra vulnerabililor creduli, mai nou se recomandă cu multă emfază ca „Reprezentantă a tuturor Asociaţiilor de Limbă Română din Montreal” şi nu numai (sper că am auzit bine acest nou miracol).

Ne pare foarte rău, dar trebuie să precizăm, că noi, în calitate de adversari ai compromisului şi adepţi ai demnităţii NU facem parte din acele asociaţii prea supuse, care sunt nevoite să accepte degradarea cumplită de a fi puse în genunchi.

Pentru a clarifica lucrurile şi în scopul eliminării tuturor ambiguităţilor, vă asigurăm că NU ne trebuie o astfel de „reprezentantă” posesivă, care să ne coboare la stadiul de marionete subiacente, prin a ne impune ce trebuie să facem şi ce nu. Sau diversiunea este alta, greu de decriptat.

Despre realizările noastre, puteţi afla amănunte, accesând - www.getbeget.org şi Cenaclul Epigramiştilor din Montreal.

Ion Anton Datcu – Info - Telefon: 450-622-6845

Marius Fincă

Știri din comunitate

Redacția revistei Candela de Montreal vă invită să participați la „FESTIVALUL CANDELA 2018”, duminică, 4 noiembrie 2018 de la orele 14:00 la Casa Română, Sala parohială a Catedralei Buna Vestire, 8060 Christophe Colomb - intersecție Jarry).

VOR FI PREZENTATE 5 EXPOZIȚII CU VÂNZARE: EXPOZIȚII DE PICTURĂ, ICOANE, CĂRȚI, ARTIZANAT ȘI COSTUME NAȚIONALE

13:30 INTRAREA IN SALĂ;

14:00-16:00: PROGRAM ARTISTIC, PREZENTARE - CORINA DIANA HAIDUC:

• Diana Vîrlan – intonarea imnurilor de stat ale Canadei și României;

• Binecuvântarea Părintelui Liviu Alexandrescu de la Catedrala Ortodoxă Română

Bunavestire;

• Discurs de întâmpinare a invitaților: D-l Victor Roșca, fondator și redactor-șef al revistei Candela ;

•Discursurile invitaților:

• Consulul general al României la Montreal, Ioana-Gabriela Costache;

• Reprezentantul arondismentului Côte-des-Neiges – Notre-Dame-de-Grâce, Magda Popeanu;

• Reprezentantul primăriei din Montreal;

PROGRAM ARTISTIC :

• Sceneta „În căutarea fericirii” de Gabriela Tănase;

• Muzică clasică în interpretarea sopranei Diana Vîrlan;

• Recital instrumental, Mircea Gheorghescu la caval, fluier, ocarină... ;

• Recital de poezii Marcela Straua;

• Dansuri populare, Ansamblul „Datina”;

• Recital Lidia Constantinescu recital pianină;

• Recital de muzică populară, solista Paula Alecu;

• Dansuri populare, Ansamblul „Datina”;

• Recital de muzică populară, solista Mariana Iluțiu

• Acompaniament muzical la pianină, Niculae Mărgineanu;

• Tombolă organizată de Marius Finca;

• Sonorizare, Nechifor Mihai; Film, Cătălin Daniel ;

• Lucrări artistice, decorare și organizare sală: Angela Faina;

• Discurs de încheiere: Victor Roșca;

• 16h00-18h00: Bufet; vizitarea expozițiilor; imagini de centenar etc. Hora Unirii.

Intrarea: Contribuție benevolă, minim 5$; Mihai Codreanu și Constantin Vintilă.

 Junimea Română din Montréal - Școală pentru minte, inimă și cultură

FRC - Fundația Română din Canada

ARC - Asociația Română din Canada

și

CRM - Comunitatea Românilor din Monteregie

vă invită

Sâmbătă 24 noiembrie, între orele 14h-15h30

-la spectacolul poetic și istoric, special conceput pentru această ocazie,

UNIRE-N CUGET ȘI-N SIMȚIRI

-la expoziția inspirată de pitorescul folclorului și de candoarea copilăriei

LANSARE DE VISURI!

cu Trupa de Teatru Popular al Ansamblului Datina si cu Ansamblul Dorulețul de la Școala Junimea.

Poezii de: Mihai Eminescu, Aron Cotruș, Grigore Vieru, Aurel Manolescu, George Filip și alții.

Adresa: Școala Junimea Română, 5625, avenue Decelles, H3T 1W4, Montreal

(Parcare gratuită, proximitate metrou Côte-des-Neiges)

INTRAREA ESTE LIBERA

Artisti plastici care îndrumă elevii: Oprina-Felicia Dolea, Vladimir Midvichi.

Atelierul-șezatoarea Trăistuța cu minuni va expune articole de artizanat sub îndrumarea făuritoarei de ii și de frumos Alina Ungurean.

Distribuția spectacolului:

Teodora Verzea (Fetița)

Diana Moldovan (Tânăra)

Marian Costache (Țăranul)

Violeta Necula (Baba Uța 1)

Magda Mieilă (Baba Uța 2)

Marius Fincă (Moșul 1)

Viorel Sorin Loga (Moșul 2 și Baiazid)

George Rusu (Vocea publicului și Mircea cel Bătrân)

Vor cânta și micii artiști ai Ansamblul Dorulețul de la școala Junimea Română, acompaniați de Călin Apian.

***

Consultant pe teme istorice: Marius Fincă

Scenariul și regia: George Rusu

Vă așteptăm cu drag să sărbătorim, cu mic cu mare, sub semnul creativității și al bogăției culturale românești!

Din isprăvile adepţilor versului amuzant

Epigrame

de Ion Anton Datcu

Trei catrene referitoare la doamna ex ministru Elena Udrea, care, în pragul condamnării definitive a fugit din ţara care i-a deschis larg poarta frontierei, după ce se înscrisese la Fac. de Teologie din Cluj-Napoca, pentru un masterat -dacă nu a fost o diversiune).

Ea fugară, el mirean,

Amândoi aveau în plan

S-ajungă peste ocean,

Să-l nască...costarican.

Studenta la curs divin

A fugit cu un creştin

Găzduiţi la doamna Bica

Să nască în Costa Rica.

Infractoarea, inocenta,

Ea a traversat planeta

Să ne sfideze, viclean,

De pe mal costarican.

Melania Rusu Caragioiu

din grupajul de poeme inspirat din profunzimea cântării biblice:

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

9. PESTE STRATURILE DE FLORI

Ți-ai pus capul pe pieptul meu,

Întrebându-te la ce mă gândeam.

Ce gând ar mai îndrăzni să mă împresoare

Când tu ești lângă mine ?

Pătruns sunt de iubirea pentru tine.

Deși ești aici, eu te văd pretutindeni.

Ești zâna zorilor învăluită în voaluri violete,

Părul, până la glezne, îți este răzlețit de boarea vântului.

Simt gelozie când zeifirii îl sărută.

Când râzi gingaș de îndrăgostiea turturelelor,

Șiragul dinților tăi este neprețuit de alb și de scump.

Perlele pălesc la gâtul tău și

Podoabele din urechile tale își pierd strălucirea.

Din ce flori ți-ai luat rumeneala buzelor ?

Unde ai găsit razele diafane pentru a-ți lumina obrajii ?

Noaptea ursitoarele vin și te împodobesc…

Ca o gazelă ești sprintenă !

Ca o albină simți datoria casei !

Și toate le orânduiești !

Dar,

Rostul frumuseții tale e mereu același !

Mâinile tale sunt mai plăcute decât cupele crinilor,

Gâtul tău este ca un pocal de fildeș,

Încrustat cu alb și lănțișoare.

Voioșia ta o întrece pe a păsărilor,

Glasul tău are catifelarea chemării duioase

a vietăților pentru puiii lor.

Cântecul tău răsună peste straturile de flori.

Florile întorc capul după tine,

Se înalță să te vadă,

Îți oferă brațele încărcate de mireasmă;

Îți dau să bei din potire dulcele ascuns…

Timișoara, 1969

Epitaf

Ziduri mute....

Pomi uscați...

Zi de vară!....

Doi prieteni,

Anunțați

Abia aseară

Merg încet

După cortegiu...

Trimițând

Spre vremi trecute,

Șoapte reci

Ca un arpegiu....

Iar de mâine,

Toți și toate,

Câți în viață

M-au știut,

Vor uita

Că la serate,

Le făcusem

Poezii

Pe rime

Date...!

Și-o să năpădească cripta

Buruiana vreunui vis,

Univers pe veci închis,

Fără bani,

Și sinucis...!

Blestem

Un fier zdrobindu-ți carnea,

Doi corbi sorbindu-ți ochii,

Pitoni frângându-ți sânul,

Termite-arându-ți coapsa,

Săruturi sângeroase

Furând la lipitori,

O goană-ngrozitoare

Pe cioburi verzi, scrâșninde,

Ca-n ultimele-ți clipe:

Să redevii cuminte!

Constantin-Irinel Popescu

Din programul FRC pe luna octombrie 2018

■ Trupa de jocuri populare a Ansamblului DATINA va fi prezentă în programul artistic al „Festivalului CANDELA 29018, duminică 4 noiembrie la Casa Română, 8060 Cristophe Colomb, Montreal, H2R2S9 -lângă Catedrala ortodoxă „Buna Vestire”;), orele 14:00.

■ Duminică 11 noiembrie: aniversarea a 45 de ani de la ctitorirea Catedralei Ortodoxe Române „Sfântul Ioan Botezătorul”. După slujba arhierească oficiată de ÎPS Nicolae Mitropolitul Celor Două Americi și PS Ioan Cassian, episcopul Canadei, în sala comunitară a Catedralei, va avea loc agapa frățească și un spectacol cultural artistic din care nu va lipsi Trupa de jocuri populare a Ansamblului DATINA.

■ Teatrul DATINA cu alte 3 reprezentații: duminică 18 noiembrie la Biserica „Înălțarea Domnului”, 5845 Upper Lachine, după Sf. Liturghie, sâmbătă, 24 noiembrie, la Școala Junimea Română, 5625, avenue Decelles, H3T 1W4, Montréal - Parcare gratuită, proximitate metrou Côte-des-Neiges), alături de micii artiști ai Ansamblul Dorulețul de la Școala Junimea Română, acompaniați de Călin Apian și duminică 25 noiembrie 2018 la Casa Română, 8060 Cristophe Colomb, Montreal, H2R2S9 -lângă Catedrala ortodoxă „Buna Vestire”;), după Sfânta Liturghie. Reprezentația va fi urmtă de un spectacol cu formația ARIMII, dedicat Centenarului Unirii. Prețul de 20$ - copiii sub 14 ani gratuit), include și un bufet susținut de „vin d`honneur” - vom reveni cu detalii).

■ Cenaclul umoriștilor și al prietenilor literaturii „Păstorel Teodoreanu" - joi, 8 noiembrie 2018, la Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, 1841 rue Masson, Montreal, H2H 1A1, între orele 17:00 și 18:00.

■ Cenaclul de istorie, tradiții și spirit românesc „Mihai Viteazul", la aceeași adresă, în continuare - între orele 18:00 și 19:00).

■ Medicină naturistă – sfaturi de la medicul Iulian Mihăescu – în același loc de la 19:00.

■ Formularul de adeziune la FRC poate fi descărcat de pe sait-ul www.getbeget.org, pagina facebook a FRC sau solicitat colectivului de redacție.

■ Versiunea on-line, lărgită, a Buletinului info poate fi consultată la aceeași adresă de mai sus.

Colectivul de redacție: Ion Anton Datcu, Marius Fincă, Mihai Nechifor, Dan Groza, Răzvan Râșnovean

LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Omul integral atotcuprinzător este mister şi teandric, înviere şi mântuire”. (Petre Ţuţea)

Filosofia creştin-ortodoxă a gânditorului dacoromân înzestrat de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, reflectă viaţa la intensitatea trăirii celui mai înalt pisc serafic al ei. „Omul este o existenţă imperfectă, dar prezenţa sa în lume ca o fiinţă spirituală îl face capabil să existe dincolo de lucruri şi natură, într-un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 19)

Esenţa evanghelică a Ortodoxiei este însăşi firea creştină a dacoromânului.

„Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea”. (Mircea Vulcănescu, Creştinul În Lumea Modernă. Ed. „Cuvântul Ortodox”, 2013, p. 36). Parabola mistică a gânditorului creştin atinge toate polurile manifestării ortodoxe ale Culturii Duhului. Într-un fel spus, filosoful este Ales şi „predestinat” parcă pentru a moşteni Neamul în Crucea suferinţei sale pe pământ, dar şi în Învierea cerească. „De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 56)

Pentru filosoful creştin ortodox este un privilegiu divin care se asumă în toate încercările şi bucuriile milenare, prezente şi chiar viitoare ale filonului străbun celest. „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 17). Paralel cu încercările şi biruinţele sale pentru Tradiţie şi pentru sine, Dumnezeu îl înzestrează cu aproape toate virtuţile cereşti întru slujirea Neamului. „Ce este Neamul?, întreabă şi răspunde categoric părintele Iustin Pârvu. Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna, judeţul meu şi toţi înaintaşii noştri, cu moşii şi cu strămoşii lor ce se odihnesc în pământul acesta şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri.” (Graţiela Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor. Ed. Haritina, Iaşi-2008, p. 225).

Fiecare gând creştin ctitoreşte o treaptă a raţiunii frumosului pe sfera cosmosului. „Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini-pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.” (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Ed. „Roza Vânturilor”,Bucureşti-1990,p. 58).

Fiecare licăr, scânteie a cugetului său devine măsură a depăşirii de sine, de ceilalţi. Fiecare cântare a sufletului flutură zenitul propagării spiritului angelic, a desăvârşirii erudiţiei sale ce dau evidenţă şi existenţă sacră Poeziei şi Filosofiei pure. „Poeţii, filosofii unei naţiuni luminate prepun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective”. (Mihai Eminescu, Proză. Vol. I, Ed. Erc Press, Bucureşti-2009,p. 110).

Fiecare faptă a inimii binecuvântate, copleşită de har înalţă Naţia tot mai sus spre dimensiunea ei ortodoxă a trăirii Arealului divin, conform chemării Adevărului. „Ortodoxia e înclinarea şi uşurinţa de a trăi un alt plan de existenţă decât lumea pământească, e o liniştită situare într-o atmosferă anonim transcendentalizată; prin asta, ortodoxia are caracter de fenomen religios primordial-ea se referă, înainte de toate, la mântuirea sufletului.” (Vasile Băncilă, Opere. Vol.II, Ed. Istros-Brăila, Ed. Muzeului Literaturii Române-2004, p. 365). Fiecare intuiţie mistică îl cuprinde pe gânditor în lumina evanghelică propulsându-l heruvimic întru capacităţile siderale de excepţie ale Neamului ce tinde spre veşnicie. „Neamul nostru rămâne pentru că el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei”. (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, p. 11).

Fiecare simţire curată pulsează inima dăruirii sale jertfelnice, interacţionând cu confesiunea de suflet a slujirii Iubirii întru Dumnezeu, întru Neam, întru Creaţie pentru a se identifica cu Strămoşii, pentru a trăi destinul lor străbun în destinul său haric. Venirea unui Ales zămisleşte în sânul poporul său euforiile unei continue Sărbători, aşa cum a fost chemarea marelui Ierarh al Ortodoxiei, Andrei Şaguna. „Tu Doamne ştii, că doresc a alerga către scopul meu: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun, să-i trag!” (Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă. Sibiu-1997, p. 125)

Filosoful creştin ortodox prin excelenţă, conlucrează cu harul divin întru monarhia Adevărului, întru hegemonia Binelui, întru dumnezeirea Libertăţii, întru biruinţa Crucii. „Să îmbrăţişăm Crucea, durerea trimisă de Tatăl Ceresc, căci şi Hristos a lucrat mântuire în mijlocul nostru, suindu-Se pe Sfânta Cruce. Să iubim Sfânta Cruce, din care izbucneşte Euharistia divină. Unirea desăvârşită cu Hristos este murind pe Sfânta Cruce cu Hristos, ca să înviem în Hristos.” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, Mistică. Ed. Babel Bacău-2015, p.

Râvna spiritului său elevat ancorat în sferele profunzimii gândirii creştine, reflectat în aura mărturisirii teologice ortodoxe, înalţă catapeteasmă Limbii române, conferindu-i înălţarea splendorii liturgice ca esenţă şi identitate a Naţiunii sale. „Vorbind despre fenomenul spiritual românesc raportându-ne la problema esenţei, dar şi la cea a identităţii… Când vorbim de identitate, ne gândim în mod special şi la faptul că în cuprisul unui fenomen, prima determinare a unităţii sale este tocmai identitatea”. (Mihail Diaconescu, Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice. Bucureşti-2015, p. 339).

La Petre Țuțea, truda cunoaşterii, dreapta credinţă, aprofundarea culturii alese care-i încorporează autoritatea de mare cărturar îi consacră preţuirea profundă întru Dumnezeu şi Neam. Tot zbuciumul Naţiei sale îl prelinge prin exegeza sufletului său aprins de Rugul dăruirii pentru a fundamenta măreţia Neamului său ales întru esenţialitatea şi simultaneitatea devenirii. „Totul pe lume este devenire. Dar, ca să percepem realitatea acestei deveniri, trebuie mai întâi să sesizăm melodia internă a sufletului nostru; căci sufletul nostru e calitate pură care se desfăşoară, e durată pură care creează.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999, p. 99).

Voinţa remarcabilă a filosofului creştin ortodox tânjeşte după întronizarea dragostei care-i zideşte Calea sinuoasă a Destinului consfiinţit de Pronia cerească în tot ce este Frumos ca istorie a gândirii sublime a Neamului dacoromân. „Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: , este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă!… Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata”. (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104).

Cultul filosofului pentru Adevăr şi-l reflectă într-o magnifică Confesiune de credinţă.

În aceste postulate, în aceste plămădiri ancestrale, în aceste binecuvântări extazice, în aceste vâlvâtăi spirituale, în această magnă heruvimică, în aceste paradigme, în aceste antinomii, în aceste meniri fireşti ale Vetrei Străbune, în aceste sfere cereşti a răsărit și răsare Luceafărul din Boteni-Vlaşca, Petre Ţuţea. Şocul gândirii aforistice ieşite din comun, fascinaţia oralităţii sale atât de celebră care l-ar fascina chiar şi pe Marele Pavel, pretenţia şi ascendenţa sa la celebra aristocraţie dacică, magistralul discurs teologic, interogativ, înflăcărarea vie, harică, cuprinzătoare, epistemologică, i-au conferit heraldica unui spirit ortodox, purtător al unui sceptru de ales hilosof.

Luciditatea erudiţiei sale declanşează subtilitatea, sinteza, intuiţia, drama, geniul, profetismul, mistica interiorizării, cugetul emoţional al exteriorizării, al miresmei grăirii. Toate întrebările epocii sale rămase moştenire din alternanţa cu trecutul glorios al Naţiei îşi află răspunsul în inima sa aflată permanent la răscrucea istoriei. Sintagma trăirii sale voievodale, circumscrisă hristic slujirii filosofice de sacerdot se reflectă cu adevărat în demnitatea marelui dacoromân. Onoarea, curajul, ruga, răbdarea, nădejdea, chemarea, alegerea, omenia, viaţa, mărturisirea, clarviziunea, sacrificiul de fiecare zi, de fiecare moment se înfruntă şi se confruntă cu vocaţia misiunii sale de Apostol al slujirii româneşti creştin ortodoxe. Izvorul său ţâşnit din dăruirea cerească, Dorul său prelins din legendara moştenire strămoşească, izbânda sa brodată pe dăinuirea străbună îi trâmbiţă un Ecou veşnic. Fiinţa şi persoana sa cuminecate prin împărtăşirea cu sfinţenia Neamului, lasă Testamentul cel mai cutremurător al Profetului care, impresionează, care fascinează, care zideşte, care sacralizează, care întronizează idealul unei sobrietăţi a Iubirii demne de cel mai mare ascet, de cel mai profund mistic, de cel mai înalt isihast.

Menirea Filosofului creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea punctează gândirea gândirii raţiunii pure, punctează sublimul oratoric, socratic, punctează epoca sa însoţind Urmarea Naţiei pe meridianele transcendentului. Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea – „Profesorul” – Academiei Aiud a întrupat întru sublim Suferinţa şi Iubirea mărturisitorului creştin pentru Dumnezeu şi Neam. „Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă”. (Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost Odată. Bucureşti-2011, p. 69). Fundamentala sa operă orală ori scrisă construieşte ideatic zidirea viitoare a Naţiei sale care se armonizează cu Cosmosul desăvârşit al Creaţiei lui Dumnezeu.

Tratatul de antropologie creştină care, a depăşit cu mult râvna erudiţilor teologi ai timpurilor, îl situează într-o descendenţă strălucită, într-o ierarhie a luminii Cuvântului Hristic, primind admiraţia marelui străbun, sfântul geto-dac Dionisie Areopagitul cu îndrăzneala capodoperei celeste ce ne descoperă Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, arătând Izvorul dumnezeiesc absolut, „Căci din El şi spre El sunt toate, cum a spus sfântul Cuvânt- Sf. Ap. Pavel, Romani, 11,36: „Toată strălucirea luminoasă ce porneşte de la Tatăl şi vine la noi o bună dăruire şi ne umple iarăşi de o putere unificatoare, ne îndreaptă în sus şi ne întoarce spre unitatea („Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem”. – Ioan 17, 21-22; „« Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu toţii uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere ». – Sf. Ap. Pavel, I Corinteni, 1,10) şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui ce ne adună în Sine”. (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete. Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti-1996, p. 15).

Continuitatea Timpului Eminescian s-a reflectat în vremea veşniciei gândirii Ţuţiste. Petre Ţuţea este aşadar sinteza pură creştină dintre Filosofia şi Teologia ortodoxă! „Petre Ţuţea impune, în Tratatul de antropologie creştină, triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină, gândirea filosofică de la Aristotel la Heidegger şi afirmă că «există o singură cale spre adevăr: calea creştină»”. (Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea Între Filosofie şi Teologie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti-2010, p. 457). Filosoful creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este un permanent Proiect fundamental şi monumental pentru Trecutul străbun, pentru Prezentul contemporan, dar şi pentru Viitorul care este înrâurit înspre Transcendent.

Petre Ţuţea s-a născut, s-a întrupat, s-a asumat, s-a conştientizat, s-a realizat, s-a configurat Adevărului, s-a împlinit plenar, milenar Iubirii dumnezeeşti şi valahe. Dar, pe lângă toate aceste străluciri, urmarea unei trăiri martirice în iadul concentraţionalist, i-au adus consacrarea unui Mare Teolog profund ortodox. Însetat neîncetat de „Cuvântul care zideşte”, Petre Ţuţea, străbate ordinea religioasă situând Biserica deasupra statului, fie el chiar slujitor Naţiunii sale, adică statul naţional. Luând necondiţionarea limitată a Absolutului, instaurează Infinitul ca suveran al necondiţionării nelimitate, adorându-l pe Logosul-Hristos. „Mântuitorul nostru, adică misterul teandriei-divinitatea devenită om şi omul divinizat… E un fapt istoric Iisus, nu? Şi punctează timpul cu absolutul lui divin! Nu? Este! N-am întîlnit încă nicăieri o distincţie atît de subtilă între absolut şi infinit”. (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia, Bucureşti-1992, p. 66).

Îmbrăţişând îmbrăţişarea Atotcreatorului, filosoful creştin ortodox Petre Ţuţea, cuprinde Frumuseţea lui Dumnezeu cu toate strălucirile Creaţiei Sale, în creaţia sa. Focul său mistic urcă flacăra întru splendoarea Cuvântului, în care susură flămânzirea întru nemurire şi întru continua însetare de cer. Când viaţa sa trăieşte din plin emisfera religioasă, taina inimii aureolează splendoarea sufletului în care înmugureşte cântarea de azur a gândirii ce se cerne ca nişte petale de cer doar peste partea poporului român creştin mărturisitor. Harul Duhului Sfânt care iniţiază fiinţa şi persoana filosofului muscelean aprinde simţirile spiritului său dincolo de raţiune, înveşmântându-l în lumina Adevărului.

Străfulgerările inimii imperiale copleşite de paradigma sofianismului mistico-metafizic, de nemărginirea filocalică a Iubirii dumnezeeşti aprinde flacăra sufletului frumos în candela trăirii splendorii Dacoromânului nemuritor – Petre Ţuţea. Să ne iubim Înaintaşii de Aur din toate vremurile Daciei milenare! Să ne iubim Profeţii noştri daci şi creştini călăuzitori întru Hristos! Să ne iubim Aleşii Filosofi creştini ortodocşi mai presus de fiinţă şi cugetare! Căci, dacă nu-i vom apăra cu preţul vieţii, cu lumina Cuvântului, cu jertfa sângelui izbăvitor în faţa turmei bezmetice, împrăştiate, în faţa vulgului creştin-profan ce calcă în picioare prin nepăsare Biserica, Familia, Tradiţia, dreapta Credinţă, în faţa ierarhilor-baroni slujitori loruşi, în faţa politicienilor inculţi, trădători şi corupţi, în faţa vrăjmaşilor seculari, în faţa asociaţiunilor oculte din lăuntrul ţării plătite doldora de stat, străine de Neam, de Hristos, de Maica Domnului, anticreştine şi antiromâneşti, Dumnezeu ne va lua Cerul înapoi şi-l va da altora demni de El, poate chiar necreştinilor smeriţi.

Doamne, aceasta să nu fie!

Safirele Azurului Octombrie:

1 Octombrie-Acoperământul Maicii Domnului; 1.10.1911, Dumitrescu Vasile, erou, d.p.r.; 2.10.1901, Dobrin Marin, preot, d.p.r.; 2.10.1955, Mariana Gurza, poetă, publicist, editor, eseist-creştin; 5.10.1955, Mureşanu Ştefan Lucian, prof. univ. dr., scriitor, mb. LSR; 6.10.1902, Petre Ţuţea, dr. în Economie, d.p.r., unul dintre cei mai mari filosofi creştini ai Ortodoxiei; 10.10.1910, Smărăndoiu Vasile, preot, d.p.r.; 10.10.1915, Dumitrache Zamfir, preot, d.p.r.; 14 Octombrie + Cuv. Parascheva; 14.10.1896, Necşulescu Constantin, preot, d.p.r.; 14.10.1908, Ionescu I. Constantin, licenţiat în drept, filosofie şi teologie, preot-militar, erou; 15.10.1953, Ionescu Dumitru-Bucureşti, inginer, mare bibliofil, naţionalist-creştin-ortodox; 21 Octombrie +Cuv. Mărturisitori Visarion, Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic-Sibiel, 23.10.1896, Popescu Ilie, preot-prigonit; 23.10.1899, Andreescu A. Ioan, preot, ctitor, iconom stavrofor, d.p.r.; 25.10.1945, Mihai Batog-Bujeniţă, comandor de aviaţie, scriitor, mb. USR,; Octombrie-1976, Manuela Cerasela Jerlăianu, poetă; 26 Octombrie+Sf.M.Mc. Dimitrie; 27 Octombrie+Cuv. Dimitrie Basarabov, Sf.Mc. Nestor; 30.10.1965, Mariana Mihai, poetă, publicistă.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.