getbeget

Motto: „Dacii au emigrat cu familiile şi cu oamenii lor în Dania şi Norvegia”-Nicolae Olahus, Arhiepiscopul Strigonului

Distrugerea imperiului Amal de cître huni a dus la împrăştierea unor părţi din popoarele constitutive în Europa. O parte din daci au luat calea pribegiei spre nord-vest şi au ajuns în Peninsula Iutlanda, unde acum se găseşte Danemarca. Arhiepiscopul Strigonului, Nicolae Olahus (Vlahul), scrie prin secolul al XVI-lea, în cronica Ungaria şi Atila următoarele: „Încă din timpurile strămoşilor noştri şi până în zilele noastre au fost două familii în ţara aceasta (Valachia mare), formate la început din aceeaşi casă, una a Danilor de la Dan Voievodul şi alta a Drăguleştilor de la Dragul Voievodul (sau a Basarabilor). Din aceste două familii se aleg voievozii legitimi ai acestei ţări”. Mai apoi „Cronica noastră cea veche ne spune că teritoriul Daciei ungureşti (Panonia) a fost odată locuit de dani, însă înspăimântaţi de venirea hunilor, ei au emigrat cu familiile şi cu oamenii lor în ţinuturile maritime de la miază-noapte, care se numesc astăzi Dania şi Norvegia”.

În mitologia popoarelor germanice de nord cuprinsă în Edda (Scrierile Eddice) se aminteşte de Dan şi Danp care sunt socotite nume legendare ale unor regi danezi. Cel de-al doilea nume a fost creat după cel al localităţii Danparstadir, ceea ce ar însemna „lăcaşul lui Danp”, adică „un loc de pe Nistru”. Locuitorii din Danparstadir sunt menţionaţi într-un cânt, păstrat în Hervararsaga, care vorbeşte de lupta dintre goţi şi huni dată în apropierea acestei ape pe la 245 d.H. Dan era unul din nepoţii lui Rig, primul rege nordic (www.ariminia.ro).

Danus I a fost primul rege al Daniei/Danemarcii conform Genealogiei regale a lui Anderson, o cronică medievală daneză. Dan în daneză chiar asta înseamnă: rege (Sandu Diamantescu, Câteva reflexii pe marginea pantheonul celt, Revista Noi Tracii, nr. 8, aprilie 1975). Şi cel mai mare istoric danez medieval Saxo Grammaticus în Historia Danorum (sec. XII) spune că numele danilor vine de la un rege Dan.

Una din primele scrieri germanice despre geţi / goţi a fost Cartea eroilor naţiunii germane, aparţinând „marelui învăţat şi preastrălucitului istoric Heinricus Pantaleonis”, elveţian de origine. O primă mare personalitate a fost Dacus sau Danus, care a ajuns duce în „ţara de dincoace şi dincolo de Istru, de asemenea spre miazănoapte, până în Sarmaţia, şi spre miazăzi, până la Dunăre. După aceea a condus un mare popor al dacilor către Marea Germană (Baltică şi la popoarele de miazănoapte şi la insule şi după părerea unora a constituit pe Denmarci sau Danezi. Ţara aceasta o stăpâneşte şi în ziua de astăzi regele Danemarcei, având un mare renume între ducii germani. Vechii locuitori ai acestei ţări (Danemarca) s-au numit Cimbri sau Cimerieni. S-a stabilit însă că ţara pe care au locuit-o mai întâi, numită de la Dacus, Dacia, formează în ziua de astăzi Marea Valahie, iar o parte din ea se numeşte Transilvania sau Siebenbtirgen” (Anton Moisin, Revista Noi Tracii, nr. 163, iunie 1988).

De asemenea merită să amintim că Odin a fost marele zeu al goţilor din Scandinavia, iar eddele islandeze spun că Odin şi-a condus poporul spre Scandinavia din Sciţia aflată pe malurile Danastromului, despre care John Pinkerton (A dissertation on the origin and progress of the scythians or goths – Dizertaţie despre originea şi evoluţia sciţilor sau goţilor, pag. 14) spunea că poate fi Dunărea, Nistru sau Niprul. Originea goţilor nu poate fi Scandinavia, căci până în vremuri moderne a fost acoperită de păduri care, dat fiind şi cliamtul mai rece nu au fost propice dezvoltării unei populaţii numeroase. Adam din Bremen în secolul al XI-lea ne informează că până şi Danemarca în vremea sa nu adăpostea populaţia decât pe ţărmuri, părţile interioare fiind acoperite de pădure. Evident că ţărmurile Scandinaviei, fiind mai la nord erau şi mai puţin populate, în timp de interiorul era aprope pustiu, fiind în cea mai mare parte muntos.

Iordanes îi menţionează şi el pe dani, dar nu îi pune în legătură cu dacii, ci îi consideră de acelaşi neam cu suetidii şi îi asociază cu alungarea herulilor (Aurora Peţan, Daci şi dani la Cato Maior). Cranica daneză a lui Dudo de Saint Quentin, Gesta Normannorum (cca. 1015) menţionează la anul 911 că vikingii se numeau goţi şi daci. Pentru Danemarca foloseşte cu consecvenţă numele de Dacia. Pentru el dacii, care sunt totuna cu geţii se trag din danai (se citeşto danii, cu i lung) şi pe care îi găsim în alianţa care a asediat Troia alături de ahei, adică oamenii lui Ahile, şi de argieni, formă veche pentru ardeleni.

În anul 1042 sub Eduard Confesorul, legile daneze ajung în Anglia şi danii sau dacii se mai numesc încă ,,Dani et Daci et Guti”. Guţii sunt goţii veniţi în nordul Mării Negre şi a Mării Caspice din Gotia/Guta – Suedia, şi care s-au împărţit în două mari grupuri, unii au luat Europa către vest iar alţii s-au supus hunilor şi o parte dintre ei s-au întors la baştină cu o nouă cultură şi o nouă religie, concepută după cea a lui Zamolxe. De la această formă de guţi sau iuţi se trage denumnirea peninsulei Iutlanda, adică Ţara Guţilor/Iuţilor.

Şi Chronicon Lethrese (1170) foloseşte pentru Danemarca aceeaşi denumire de Dacia. În Annales Fratrum Minorum Wisbyenses, în care sunt consemnate evenimentele din perioada 67-1287, spune despre plecarea longobarzilor din Dacia. La începutul secolului al XIII-lea, Snorri Sturluson continuă tradiţia lui Dudo în Ynglinga Saga. Personaje precum Simon Dacus (sau Simon de Dacia), Martinus de Dacia, Johannes de Dacia şi mai bine cunoscutul filozof Boetius de Dacia, toţi în sec. XIII, au folosit în numele lor denumirea latinească a Danemarcei.

Regii danezi din evul mediu băteau monedă cu titulatura Rex Daciae, şi, mai recent, în 1939, a fost înfiinţat în Danemarca Prioratul de Dacia. Deşi se consideră, fără dovezi concludente că identificarea Dania-Dacia este pur livrescă, ea este întâlnită şi în folclorul şi mitologia daneză, semn că a pătruns adânc în conştiinţa danezilor (Aurora Peţan, op. cit.).

La aceeaşi concluzie ajunge şi Gabriel Gheorghe: „Daci şi Geţi s-au numit şi Danezii şi popoarele nordice (v. Enciclopediile medievale), dar şi Carolus Lundius în Samolses primus getarum legislator, Uppsala, 1687” (Mult zgomot pentru nimic, Revista Getica).

La Adam din Bremen (istoric german, sec XI, Gesta Hammaburgensis Ecclesiae Pontificum) danezii sunt dani adică daci, goţii şi geţii se amestecă cu dacii, formând poporul hiperboreenilor.

Petrus Trecensius Gallus (Rud. N. Praefat.) scrie: „Există până în zilele noatre o regiune foarte mare, având la nord Norvegia şi Dacia, iar în celelalte părţi este înconjurată de oceanul planetar”. Probabil aici Dacia este Danemarca. Mai departe: „Neamul acesta este foarte puternic, căci prin puterea lui militară, a supus cea mai mare parte din Asia şi Europa pentru multă vreme, fiind înspăimântat doar de curajul lui Alexandru cel Mare al Grecilor când i-a atacat. Chiar şi puterea invincibilă a lui Iulius Caezar, care i-a învins pe Gali, s-a îngrozit de luptătorii germani uniţi cu Danii, Britannii, Goţii Norrici şi cu popoarele septentrionale, precum şi cu alte popoare. Din rândul acestora făceau parte şi Amazoanele care mergeau în frunte, după cum relatează Orosius şi Isidorus (lib. XIV)”.

Rachelius de Hachenbergius (Orig. Dan. Et Germ., n. XII), vorbind despre formarea naţiunii daneze scrie că goţii sau geţii plecând din Scania au populat mai întâi insulele vecine şi „atunci s-a constituit naţiunea Danică (daneză şi deopotrivă de-a lungul Mării Baltice întreaga regiune s-a populat cu Dani (Danezi). Mărturie ne stau scrierile unor istorici vestiţi printre care şi Saxo Grammaticus danezul” (C. Lundius, Zam. II. 15). De aici, scrie mai departe C. Lundius - înşirând popasurile goţilor în drumul lor năvalnic prin Europa - au plecat spre fluviul Vistula care se varsă în mare aproape de golful Dantiscus (Damtzig), apoi Transilvania şi Dacia, al 4-lea Tracia, al 5-lea Pannonia şi Moesia, al 6-lea Iliria şi al 7-lea Italia, de unde au plecat spre Galia şi Spania (ibid., II.18).

Aurora Peţan în studiul Daci şi dani la Cato Maior, îl aminteşte pe Philippe Briet (1601-1668), un iezuit din Abbeville, geograf şi istoric, care a scris, între altele lucrarea Parallela geographiae veteris et novae, în două volume. În volumul II, cap V – Historica descriptio Daciae, pag.1, De Dacis in genere, num.1, Nomen, p.280, citând două fragmente din Cato spune: „Cato in originibus Danos eosdem esse cum Dacia scripsit - Cato a scris în Origines că danii sunt aceiaşi cu dacii” şi „Cato in originibus dictum esse vult a Danis qui iidem sunt cum Dacis - Cato în Origines pretinde că [Dunărea - Danubis] a fost numită [aşa] de la dani care sunt aceiaşi cu dacii”. De aceeaşi părere este şi cardinalul Péter Pázmány, care scrie la 1598 în comentariile la „Metodologia” lui Aristotel: „- Danubius. Anianus Cato în Origines susţine că Danubius este numit [aşa] de la danii riverani”.

Danezii se mândreau în cronicile lor că se trag din daci, numiţi în evul mediu şi dani, sau dacianini de către ruşi. În sec. al XVI-lea Christian Pedersen a publicat un Vocabularium Ad Usam Dacorum Adamus în care scrie (p.m. 149, 111, 83): „Danii, sveonii şi normanzii, precum şi celelalte popoare scite au fost numite de către romani hyperboreeni; pe aceştia Marcianus i-a încărcat cu laude de tot felul”. În poemul epic Boewulf se vorbeşte de „Casa Regală Gaetică” a regilor Danemarcii.

George Rowlingston, traducător al istoriilor lui Herodot în engleză interpretează astfel: „Tribul trac al geţilor pare să fi apărut în marea naţiune a goţilor, în timp ce Dacia (sau dacinii) par a fi strămoşii danilor (danezilor). Cele câteva cuvinte trace care au răzbătut până la noi sunt clar teutonice. Este şi o asemănare între obiceiurile trace aşa cum sunt descrise de Herodot (V, 4-8) şi cele pe care Tacitus le atribuie germanilor” (Originea naţiunilor, 1878, pag. 178).

Chiar şi Marea Enciclopedie Franceză spune textual: „ Dacia. Nom du Danemark et meme toute la Scandinavie dans le latin du moyen age”. Punctum ca să folosim si noi latina Evului Mediu! Paul Lucescu după ce studiază câteva biblioteci si cronici scandinave, printre care Cronica dacilor de Normandia conchide: „În istoriografia medievală Danemarca este cunoscută şi cu denumirea de Dacia, Geţia sau Goţia”. Jimenez de Rada aminteşte în Istoria goţilor (I. II) despre Dacia cu referire la Danemarca.

Islanda era numită de vechii germani Valland, la fel ca şi Italia sau Franţa (Schlozer, Nestor, pag. 57). Nu poate fi întâmplătoare această uimitoare asociere de nume. Este clară o veche convieţuire împreună a nordicilor cu dacii, aşa cum am văzut şi din alte dovezi prezentate mai sus.

În sprijinul celor afirmate mai sus vin şi cu imagini. Prima reprezintă a imagine de tip „hollywoodian” a vikingilor aşa cum a fost promovată de propaganda modernă, inclusiv în desenele animate pentru copii. Vikingii (sau varegii cum erau denumiţi cei care plecau spre răsărit şi miază-zi, pe râurile Rusiei de azi, până la Constantinopol şi chiar mai departe) trebuiau prezentaţi drept sălbatici, primitivi, cruzi, antiumani şi anticreştini, cu coarne „diavoleşti” pe coifuri, tot timpul puşi pe jaf, violuri şi tâlhării. Ne întrebăm retoric, dacă prin absurd s-ar întoarce un wiking la viaţă, ar recunoaşte un confrate al său de arme în astfel de reprezentări?

Următoarea imagine reprezintă o pictură cu marinari danezi de la jumătatea secolului al XII-lea, în care se observă că ei purtau pe cap căciuli dacice. De remarcat şi capul de balaur al bărcilor care aminteşte de steagul dacic.

Ultima poză reprezintă un timbru din Ucraina, care are redă o monedă cu regele danez Svend Estridsen (1045-1075), iar în dreapta o corabie vikingă cu marinari îmbrăcaţi în straie dacice. De remarcat că cel care se află imediat în spatele pânzei are în mâna dreaptă un peşte, animal sacru al cabirilor daci, aşa cum apare el pe multe „icoane” cabire descoperite pe teritoriul Daciei, Moesiei şi Panoniei la începutul primului mileniu d.H. Alegerea unor imagini cu vikingi pe un timbru ucrainian din 2003 nu trebuie privită ca o ciudăţenie, căci chiar statul kievean a fost creat în secolul al X-lea de varegi, cum erau numiţi vikingii care plecau spre est.

Marius Fincă

Articolul a apărut în ziarul ZIGZAG român-canadian, nr. 147, iunie 2013