getbeget

de Marius Finca

Probus (276-282), de neam get, s-a născut în 232 la Sirmium, Sremska Mitrovița din Panonia Inferior, azi în Serbia, ca fiu al lui Dalmațiu, un mic negustor, funcționar sau soldat. Intră în armată în jurul anului 250 și ajunge tribun militar sub împăratul Valerian și guvernator sub Tacitus. În vremea lui Aurelian era recunoscut ca cel mai destoinic militar. Ajunge împărat deoarece a fost proclamat de trupele de la Istru pe care le comanda și reuşeşte să restabilească finanţele imperiului și să întărească graniţele peste care prădătorii treceau în bună voie. Pe mulţi i-a liniştit cu fierul, pe alţii cu banii, căutând să poată dispune de bani şi oameni pentru apărarea statului. Ariminismul sau creştinismul arimin se răspîndeşte tot mai mult în imperiu, datorită noii structuri de putere care era formată din militari şi funcţionari, în mare parte veniţi din rândul neamului get (www.ariminia.ro).

A apărat granițele imperiului pe Rin și Dunăre, primind titulaturile de Gothicus Maximus și Germanicus Maximus. Campaniile împotriva germanilor au fost de mare succes - deși germanii erau mult mai numeroși - încât se spune că, la un moment dat, 16 șefi germani au îngenunchiat în fața lui. A arătat mărinimie față de învinși, în frumoasa tradiție getică, lăsând să plece un rege al acestora, Semnon, iar 16 000 de oșteni germani au fost angajați în armata imperială. A răzbunat moartea getului Aurelian, ucigând vinovații. În 279 permite așezarea a 100 000 de sciți din tribul bastarnilor în Tracia.

Antoninian cu Probus, înfățișându-l ca un demn adept al cultului creștinismului arimin.

El se baza pe principiul de a nu lăsa soldații să se lenevească, așa că, atunci când nu aveau cu cine se mai lupta erau angrenați în activități economice și edilitare, cum ar fi construcția de poduri, întăriri, drenarea terenurilor și chiar plantarea de viță de vie în Galia și Panonia, pentru relansarea economică a provinciilor devastate de lupte și invazii, visând un imperiu pacificat, dar avea să fie ucis de propri soldați nemulțumiți. (Idealuri și destine, Iosif Constantin Drăgan, pag. 54). În ”buna tradiție” imperială a avut parte de trei revolte și uzurpări interne, ale lui Proculus, Bonosus și Saturninus, pe care a reușit ă le suprime, dar la următoarea, a lui Carus, a fost el răpus.

Forțarea soldaților la munci civile a născut o nemulțumire în rândurile acestora. Când pretorianul Carus a fost proclamat împărat la anul 282 de către armatele din Reția și Noricum de la Dunărea de Sus, trupele trimise de Probus să liniștească gândurile de mărire ale uzurpatorului au ”defectat”, iar Probus și-a găsit sfârșitul asasinat de soldații săi rămași alături de el, chiar la Sirmium în toamna aceluiași an.

Timp de doi ani după asasinarea sa, conducerea imperiului este în mâinile generalilor gali Carus şi a fiilor săi Carinus şi Numerianus care sunt asasinaţi pe rând de soldaţii lor şi în vara anului 284 ajunge împărat getul Diocleţian, arimin din provincia Dalmaţia, asociindu-şi pe tovarăşul de arme Maximianus, marcând astfel începutul uneia dintre cele mai importante și glorioase pagini din istoria neamului – Tetrarhia.

Prima Tetrarhie

Secolul al III-lea, după cum am văzut, a fost marcat de o instabilitate politică și economică a Imperiului Roman, cu numeroase revolte, asasinate, înlocuiri de împărați – o situație numită de istorici ”criza secolului al III-lea”. Timp de doi ani conducerea imperiului este în mâinile generalului gal Carus şi a fiilor săi Carinus şi Numerianus care sunt asasinaţi pe rând de soldaţii lor. În vara anului 284 ajunge împărat getul Diocleţian, arimin din provincia Dalmaţia. Pentru a pune capăt acestei îndelungate crize, Dioclețian concepe un nou sistem de conducere a imperiului, bazat pe o divizare în patru a puterii. În 286 îl asociază la conducere pe Maximian, alt get, pe care-l face egalul său, ambii primind titlul de augustus, echivalent cu cel de împărat senior.

Relația dintre Dioclețian și Maximian a fost întărită prin căsătoria lui Maximian cu fata lui Dioclețian și, rapid a căpătat un caracter simbolic, numit signum, prin asumarea de către primul a titlului de Iovis, iar de către cezar al titlului de Hercules, simboluri care confirmau pozițiile lor, de coordonator și comandant, respectiv de subordonat eroic. Adoptarea acestui signum era o practică curentă a timpului și la alte nivele ale societății, chiar și succesorii lor luând aceleași titulaturi, Constantius devenind Herculius, iar Galeriu - Iovis. Ei nu erau considerați zei, ci doar reprezentanți divini pe pământ. O confirmare a rolului celor doi avem din anul 297, când în urma unei înfrângeri în est, în fața sassanizilor conduși de Narseh, Dioclețian l-a făcut responsabil pe Galeriu, pe care l-a umilit public, punându-l să meargă pe jos preț de o milă, în fruntea caravanei imperiale, îmbrăcat în roba imperială purpurie (Eutropiu, Breviarum, c. 369). Chiar dacă sunt unii istorici care consideră că această faptă nu s-a întâmplat, însăși menționarea ei arată că era posibilă!

Dioclețian păstrează partea de est a împeriului, iar Maximian preia partea de vest, apoi în 293 aduce o nouă modificare: fiecare împărat căpăta un subordonat, numit cezar: Galeriu în est și Constantius în vest, și aceștia doi tot de origine dacă. Un augustus era totdeauna împărat, un cezar era privit deseori tot ca împărat, urmând a îi succede cu titlul de augustus, după retragerea primului. Lucrul acesta chiar s-a întâmplat în mai 305, când cei doi au renunțat la putere și s-au retras din viața publică!

Noii auguști au numit noi cezari, pe Severus și Maximinus Daia, constituind A Doua Tetrarhie. Acest sistem conceput de Dioclețian scurt-circuita Senatul, care nu se mai implica în alegerea și confirmarea împăraților și bloca influența armatei în proclamarea și susținerea împăraților. Reformele lui Dioclețian au venit după ce o serie întreagă de împărați au fost asasinați. Perioada de dinainte a fost o perioadă de haos. Cu patru conducători, asasinatul devenea mult mai puțin probabil (ca să preiei puterea trebuia să-i ucizi pe toți patru!), așa că, cel puțin în acest sens, a reprezentat o formă de conducere mult mai stabilă (cf. Olivier Hekster, Mediterraneo Antico).

În mod ciudat una dintre perioadele cele mai interesante și mai importante din istoria romană, tetrarhia suferă din cauza numărului foarte mic de surse disponibile.

Fig. 1

În Fig. 1 aveți statuile primilor patru tetrarhi, ansamblu săltat de cruciați la 1204 din Constantinopol, adus la Veneția și plasat într-un colț al Catedralei Sf. Marcu.

De remarcat că Roma a fost omisă din lista capitalelor tetrarhice. Acestea au fost:

- Nicomedia, lângă Izmir – Turcia, capitala lui Dioclețian, în mijlocul tracilor bitini;

- Sirmium – Sremska Mitrovița – Voivodina, Serbia, capitala lui Galeriu, vechi sălaj al geților arimini, care avea să devină capitala prefecturii Illiricumului;

- Mediolanum – Milano de azi, în nordul Italiei, capitala lui Maximian, a domeniului Italia-Africa;

- Augusta Treverorum – actualul Trier în Germania, pe Rin, fosta capitală a împăratului de origine galică Tetricus I.

Puterea geţilor este absolută în imperiu, religia lor – creştinismul arimin sau ariminismul/mitraismul – devine religie majoritară în stat, iar limba getă sau rumună este limba de circulaţie în imperiu. Oricît au fost de înverşunaţi falsificatorii de istorie, totuşi mai avem destule informaţii ca să ne rescriem adevărata istorie (www.ariminia.ro). În noiembrie a anului 307 Diocleţian, Galeriu şi Licinius s-au întîlnit la Carnuntum şi s-au închinat împreună la lăcaşul lui Mitra fautori imperii sui – protector al imperiului, lăcaş extins de ei peste unul construit la începutul secolului ll. Împăraţii au dorit să aducă o dovadă publică a credinţei lor în religia mitraică sau creştinismul arimin, în oraşul sfânt consacrat acestui cult al lui Deo Soli Invincto Mithrae – Zeului Mitra Soarelui Atotputernic.

În imaginea de mai jos este redat coiful de la Coțofenești (sec. IV î.H), unde se observă distinct Mitra sacrificând un berbec, ca să fie clar pentru oricine de unde se trage acest cult!

Fig. 2

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării dacilor, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei. Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula-Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tânăr Dac, începând cu anul 305 d. Hr., unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul dac iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba traco-dacă. (Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor. Liga Română de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6)

Fig. 3 Harta Imperiului Roman în timpul primei tetrarhii.

Acest articol a apărut în publicaţia ZIGZAG român-canadian, nr. 169, iunie 2014