getbeget

Hunii

Hunii sunt singurii migratori asiatici, turco-mongoli, din primul val de migrație din care mai făceau parte, după cum am văzut, doar europeni: goții, bastarnii, longobarzii, vandalii, gepizii, etc.

Istoricii nu au putut ajunge la un răspuns clar la întrebarea cine sunt hunii. O origine altaică, sau uralică? Erau turci sau mongoli? Primul care a sugerat că hunii erau o populație numită Xiongnu, citând surse chinezești a fost Joseph de Guignes în secolul al XVIII-lea. „Tot ce putem spune cu siguranță este că numele de huni, în antichitatea târzie (secolul IV) descria grupuri de conducători recunoscuți ai luptătorilor din stepe”.

Cert este că ei au apărut ca o vijelie la hotarele estice ale Imperiului Amal. Neobișnuiți cu astfel de metodele de luptă ale asiaticilor, ostrogoții lui Athanaric au fost învinși la anul 376. Patru ani mai târziu, un grup al acestor luptători feroci au primit statut de federați ai Imperiului Roman și dreptul de a se așeza în Panonia, în schimbul serviciilor militare pentru conducătorii romani de la Constantinopol.

Un portret al hunilor ne-a rămas de la Ammien Marcellin: „Erau mici de statură, îndesați, imberbi, cu țeste mari și față de tip mongoloidă, de rasă galbenă, ca toți turcii orientali... ei stăteau de preferință călare, mâncau, beau, chiar dormeau sprijiniți cu capul pe ceafa calului, de acolo negociau și luau decizii. Când într-un final puneau piciorul pe pământ, o făceau pentru a se reîntâlni cu femeile și copiii lor în căruțe. Se hrăneau cu lapte, rădăcini și bucăți de carne pe care le frăgezeau între coapse și blana de pe spinarea calului. Mai târziu, pe măsură ce întâlneau populații germanice sau refugiați din imperiul roman, devenau mai puțin barbari”.

Iordanes îi descrie, la un secol de la dispariția lor din Europa, ca „o rasă sălbatică, care locuia la început în mlaștini, un trib înapoiat, cu oameni proști și de statură mică, care cu greu pot fi numiți oameni, a căror vorbă seamănă vag cu graiul omului... Deși au înfățișare de om, au ferocitatea animalelor sălbatice”. Din descrierile lui Jordanes și a altor scritorii contemporani care i-au cunoscut direct sau indirect, mai aflăm că pentru a-și înspăimânta adversarii, încă de când sunt sugari, capetele băietilor huni erau deformate cu ajutorul unui aparat făcut din scânduri și curele. Sub efectul acestuia, capetele viitorilor războinici huni căpătau o formă alungită asemănătoare unui ou. Cum obișnuiau să umble rași în cap, înfățisarea lor a fost înspăimântătoare pentru primii ambasadori romani care i-au întâlnit. Un obicei hun cerea ca toți călăreții stepelor să-și cresteze adânc obrajii atunci cand era îngropată o căpetenie vitează. După tradițiile hunilor, marii luptători trebuiau plânși cu lacrimi de sânge de bărbați… „Nu bociți cu lacrimi de femeie!”… . Printre conducătorii hunilor apare un ipotetic Balamber (360-378) sau Balamir (probabil confundat cu Valamir, regale ostrogot), apoi Uldin (390-410), Charaton (412-422), frații Octar (422-432) și Rugila (432-437), copiii acestuia, Bleda (437-445) și Atila (437-453), și fiii celui din urmă, Elak, Dengizik și Ernak. De remarcat sonoritatea românească a numelor Rugilă și Atilă. Despre originea numelui celui din urmă, am discutat în capitolul Ostrogoții, Atila – „Biciul lui Dumnezeu” din Partea I. Iordanes îl descrie pe Atila ca fiind „mic de stat, cu o bărbie proeminentă și un cap mare, ochii mici, o barbă săracă și grizonantă; avea un nas turtit și piele închisă la culoare, trădându-i originea”(Getica, cap. XXXV).

Profitând de degringolada din Imperiul Roman de Răsărit, conducătorii hunilor au pus presiune pe împărații romani, având pretenții la stipendii din ce în ce mai mari. Rugila, a fost un conducător foarte ambițios, dar cel mai celebru a fost fiul său, Atila. În 435 au forțat Imperiul Roman să le plătească umilitoare sume de bani și un tribut anual, în urma păcii de la Margus (în prezent Pozarevac) și chiar să deschidă piețele romane pentru comerț cu hunii. Pe la anul 448, îi găsim prin teritoriile dintre Munții Balcani și Dunăre, abandonate de împăratul Teodosie II.

După moartea fratelui Bleda, într-un accident de vânătoare, de care se pare că Atila nu era străin, Atila obține o victorie categorică în bătălia de la Chersones împotriva împăratului Teodosie II. În 451 Atila invadează Galia, alături de alte neamuri, ostrogoți, franci, burgunzi, gepizi. Suferă o înfrângere în bătălia din Câmpiile Catalaunice în fața generalui roman Flavius Aetius, originar din Durostorum-Silistra, de pe malurile Dunării de Jos, ajutat de marele rege Theodoric al vizigoților și de contingente de alani federați, dar reușește să se salveze cu o parte din armată. În anul 453 se căsătorește cu prințesa germană Ildiko, dar temutul rege moare nedemn chiar în noaptea nunții, în patul nupțial în urma unei sângerari nazale. Cercetările moderne au stabilit că Atila a murit datorită unui complex de factori reprezentat de o beție cruntă peste care s-a suprapus o hemoragie internă cauzată de varicele esofagian de care suferea. Sfârșitul său a însemnat dispariția aproape instantanee a imperiului hun de pe scena istoriei. Imediat după funeraliile fastuoase ale hunului numarul 1, au început luptele interne între fiii săi: Elak, Dengizik si Ernak. Anul imediat următor, copiii lui Atila au fost înfrânți în bătălia de la Nedao de către ostrogoții și gepizii conduși de Ardaric, cel din urmă fiind nimeni altul decât cel mai bun general al lui Atila… Hoardele hune s-au retras în dezordine în părțile sciților unde au dispărut la fel de brusc precum au apărut în istorie… Iordanes afirmă și el: „hunii, care de 50 de ani invadau Panonia au fost expulzaţi de romani şi goţi”, căci „mercenarii barbari de dincolo de Dunăre, erau consideraţi cei mai buni soldaţi”.

Regatul hunilor a cunoscut cea mai mare întindere pe vremea lui Atila: „de la gurile Dunării, în Est, până la Noricum, în Vest, şi o mare parte din Peninsula Balcanică. Acest teritoriu condus de ei, nu era cu mult mai întins decât regatul dac al lui Burebista”.

Aici este cazul să ne oprim puțin pentru a discuta aceste noțiuni de „imperii” și „regate” ale hunilor și altor populații turaniene, altaice sau turco-mongole, cum ar fi avarii, bulgarii, ungurii sau cel al „Hoardei de Aur”, care nu au nimic de a face cu cele cunoscute în Europa. Prin aceste „imperii” și „regate”, „împărați” și „regi”, trebuie să înțelegem exact ceea ce reprezintă și astăzi la „țiganii ce au părăsit Punjab, din Pakistan” , și care trăiesc și astăzi mai peste tot prin Europa. Peste tot unde ajungeau, rămâneau minorități coabitante, în mare măsură nomade. Țiganii, la fel ca vechile populații nomade: hunii, avarii, ungurii, au o viziune particulară despre societate și viața socială în general, mai ales asupra chestiunilor politice, până la nivelul la care par că ignoră complet conceptul de stat și națiune, de imperiu și regat... În concepția lor stat, imperiu, regat, este șeful lor, „împăratul lor”, „regele lor”, recunoscut ca atare. „Statul” lor, „Imperiul” lor, „Regatul” lor nu este un spațiu socio-teritorial, ci o persoană sau un grup restrâns de „șefi”, ce încarnează „puterea” asupra celorlați.

Avarii

După retragerea hunilor lucrurile au început să se mai liniștească în Europa, dar nu pentru mult timp, căci iată un al doilea val de migrații bântuie partea de est și centrală a Europei. Din acest val fac parte în principal două populații asiatice, avarii și bulgarii și una locală, slavii, care au fost puși în mișcare parțial de avari, la fel cum o parte dintre goți au fost puși în mișcare de huni, cu 2 secole mai devreme.

Originari de asemenea din Asia Centrală, avarii au dominat un vast teritoriu ce cuprindea aproape întreaga stepă sino-kazahă, înainte de a fi înglobaţi în Imperiul Gotirk, în veacul al V-lea. Respingând orice dominaţie, aceştia vor începe o lungă migraţie care îi va conduce până în Caucaz, de unde, în anul 557, vor obţine din partea Constantinopolului statutul de federaţi. Acestora, alături de longobarzi, Roma Orientului le va încredinţa dificila sarcină de a supune întregul spaţiu carpato-danubian şi Balcanii. Izvoarele scrise sunt precare, astfel că este greu de precizat originea etnică și limba avarilor. O altă sursă, Encyclopædia Iranica, afirmă că originea avarilor ar fi comună cu a mongolilor, aceștia provenind din populația Śyän-bi. Recent, tot mai mulți istorici inclină să accepte ipoteza că avarii au fost o populație altaică de tip turcic, istoricul maghiar, Laszlö Nögy afirmând că sunt „un popor din Asia centrală, foarte probabil de origine turcă”. În secolul V, Priscus Rhaetor (Priskos) a fost primul care a scris despre tribul avarilor din vestul Siberiei. Acesta susține teoria conform căreia originea lor este din zona lacului Balhaș, așa cum sursele chinezești susțin înrudirea cu triburile Hua. Potrivit lui Priscus, avarii și hunii au fost forțați de sabiri să se mute spre vest, până spre Volga, încât în 550 istoricul Bisericii Zacharias Rhaetor menționează comunități avare în Occident. Neclare erau lucrurile privind originea avarilor și la istoricii bizantini; la împăratul Constantin VII Porfirogenetul, avarii apar alături de longobarzi, descendenţi din gepizi.

Unele scrieri chinezești vorbesc de o populație Yüe-tschi sau Cücen, din care ar proveni avarii, ca o ramură a poporului vorbitor al unui idiom indoeuropean (cf. wikipedia.ro). După un alt manuscris istoric chinez, Liang-șu, varii, respectiv avarii, au fost o perioadă vasali, respectiv înrudiți, cu popoarele protomongole care trăiau în stepele din Asia centrală. La începutul secolului al V-lea populaţiile din bazinul Tarimului vor intra in conflict cu dinastia chineză Wei. Dacă iniţial au fost vasali ai chinezilor, încercarea de dominare a acestora avea să ducă la izbucnirea unor conflicte de lungă durată. Numele sub care apare această populaţie din Taklamakan în cronicile chinezeşti numesc Yüe-tschi este identic cu cel folosit de către cronicarul chinez Guan Zhong in anul 645 i.H., şi este mai mult ca sigur că desemna caracterul european al acestei populaţii misterioase. Astfel că presupunerile marii majorităţi a istoricilor actuali, asupra identitatii avarilor: de popor mongol, fino-ugric sau altaic de tip turcic, nu se confirmă, mai ales că ei apar în cronicile europene drept înalți de statură, contrar tuturor celorlalte populații asiatice.

De aceea apare logic să presupunem că avarii erau descendenţi ai triburilor europene „roite” din Europa până în centrul Asiei în mileniul al III î.H., populație cunoscută sub numele de toch-arieni. Parte dintre ei, în urma conflictelor avute cu chinezii vor „re-roi”, migrând spre Europa, astfel că în anul 463 d.H. îşi vor face apariţia în zona Mării Negre.

Sărim peste peripliurile lor asiatice, astfel că la anul 557 îi găsim la porțile Europei, mânați de la spate de alte triburi la fel de feroce. Sub conducerea kaganului (hanului) Baian, în anul 562, avarii pătrund pe teritoriului ţării noastre ajungând la Dunăre. Ameninţând Imperiul Roman vor cere subvenţii de la împăratul Iustin al II-lea, care însă le vor fi refuzate. Urmare acestui refuz, avarii se vor deplasa spre Bazinul Panonic unde vor intra în conflict cu regatul gepizilor. Ajutați de longobarzi, îi înfrâng pe gepizi și se stabilesc în Panonia. De aici au impus tribut populațiilor din zonă, dar și dacilor din Transilvania și anților dintre Bug și Nistru, căci ca orice populație migratoare, nu munceau, ci trăiau din jaf și tribut impus agricultorilor și meșteșugarilor europeni. O informație de acest gen avem de la istoricul Menander Protector (Soliile, 48), care arată cum a cerut Boian „slavilor” conduși de Daurentiu/Daurita ce se găseau pe fluviul Zala (S-V Ungariei) să-i accepte suzeranitatea și să plătească un tribut, căci știa că aceștia strânsăseră multe bunuri după ce au jefuit în sudul Dunării. Daurentiu răspunde că: „Nu alții cuceresc pământul lor, ci noi pe al altora... astfel că va rămâne pe veci al nostru”. Avarii reușesc cu ajutor roman să-i supună și să ardă multe așezări ale lor. Numărul avarilor a fost estimat de Menander la 60.000. Din răspunsul lui Daurențiu, remarcăm că „slavii” erau foarte legați de pământul lor, de unde nimeni nu putea să-i scoată, ceea ce evident nu putea fi cazul unui popor migrator, doar sosit în zonă, cum lasă să se înțeleagă mulți istorici în cazul faimoșilor slavi.

Unele descoperiri arheologice făcute în Transilvania, se pare că între avarii stabiliţi aici şi populaţia dacică băştinaşa ar fi existat o relaţie paşnică de auto-tolerare reciprocă, fiind descoperite sate în care se evidențiază în mod distinct cele două culturi. De remarcat că, la fel ca și hunii și alte popoare migratoare turco-mongole (unguri, cumani), avarii și-au instalat cartierul general în Panonia, unde relieful – câmpii, mlaștini le amintea de habitatul lor obișnuit, asemănător cu celebrul Altecuz - Țara dintre râuri a ungurilor. De aici făceau raiduri de jaf în toate direcțiile.

Informații despre sosirea avarilor în Europa ne-au parvenit și din cele mai vechi scrieri rusești, așa numita Cronică a lui Nestor. Ei par a fi un alt popor ne-asiatic, căci ne spune cronicarul că erau înalți: „În acelaşi timp [pe vremea împăratului Heraclius, 610-641, n.n.] apărură şi avarii, care porniră împotriva împăratului şi era aproape să-l facă prizonier. Aceşti avari se luptaseră în contra slavilor şi supuseseră pe dulebi [slavi de est, de pe Bug, n.n.], care erau slavi şi violentară pe femeile dulebilor: când un avar voia să călătorească undeva, nu punea să se înjuge un cal sau un bou, ci punea să fie înjugate la car trei sau patru sau cinci femei şi să tragă pe avar; astfel asupreau ei pe dulebi. Erau anume aceşti avari mari de statură, îngânfaţi în sufletul lor. Dumnezeu i-a pedepsit şi ei muriră cu toţii şi n-a mai rămas nici un singur avar. Şi astăzi mai există în Rusia proverbul: «Au pierit ca avarii de la care n-au mai rămas nici urmaşi, nici moştenitori»”.

La fel ca hunii și alte populații antice, ei practicau deformarea craniului, probabil în scop estetic, sau de imitare a zeilor.

Pe la anul 626, slavii şi avarii fac o incursiune în sudul Dunării, dar sunt înfrânţi sub zidurile oraşului Constantinopol.

Dominația avarilor asupra daco-românilor din Panonia și Transilvania slăbește curând, așa cum atestă necropolele de la Brătei (jud. Sibiu), Moreşti (jud. Mureş), Murgeni (jud. Harghita).

În jurul anului 680 un nou grup de avari din Asia se alătură celor stabiliţi anterior în Panonia, înființând un așa numit „al doilea Kaganat avar”. După anul 791 francii lui Carol cel Mare îi alungă pe avari peste Tisa, unde reușesc să mai conserve un regat independent propriu, după care vor fi lichidaţi total, în anii 803-804 de hanul Krum al bulgarilor.

Dintr-o dată, ca prin farmec, „regatul” lor ce terorizase o bună parte a Europei, dispare. Avarii se sedentarizează și formează „formațiuni autonome pasagere, conduse de kapcani, tudunși și jupani”. Reamintim aici că instituțiile jupânilor și catepanilor sunt specifice daco-românilor, cum am arătat în capitole anterioare. Este evident că populațiile războinice asiatice au dispărut, rând pe rând în masa autohtonilor, netransmițând mai nimic, nici genetic, nici cultural.

Un rezumat al acestui articol a apărut în publicația bilunară ZIGZAG român-canadian, nr. 198-199, noembrie-decembrie 2015

Marius Fincă