getbeget

Slavii

Istoria slavilor este unul din subiectele cele mai controversate și mai dificil de abordat, atât din cauza lipsei unor documente vechi, cât mai ales politizării excesive a subiectului. Această observație este valabilă pentru oricare dintre popoarele vecine, greci, unguri, bulgari, etc., dar în cazul slavilor se pare că interesele politice sunt mult mai mari, iar pasiunile pe măsură. Cele mai vechi documente îi menționa cu numele de sclavi sau sclavini, cu versiunea serbi sau șerbi, denumiri ce reprezentau o cateorie socială mai degrabă decât una etnică. La anul 212, getul Caracalla, împărat al Imperiului Roman, acordă cetățenie romană tuturor locuitorilor liberi ai imperiului, care erau numiți romani, în opoziție cu cei lipsiți de drepturi care s-au numit sclavi. Aceștia din urmă proveneau majoritar din zonele aflate la nordul și nord-estul Imperiului Roman, fie prizonieri de război, fie cumpărați de negustori, locuitori ai stepelor din sudul și vestul Rusiei actuale, Polonia și Belarus. Aceste regiuni erau ocupate în antichitate de diferite populații europene, sarmați, alani, gepizi, etc, mai mult sau mai puțin înrudite cu geții noștri. De multe ori, chiar părinții își vindeau unii copii ca sclavi în schimbul unor sume de bani ce le permiteau să supraviețuiască. Desprinși cu secole mai înainte, de centrul culturii getice, adică Dacia munților Carpați, înstrăinați mai abitir după căderea Sarmizegetuzei sub romani, ei s-au diferențiat lingvistic, cultural și religios, în diferite grade, în funcție de momentul desprinderii (începând cu secolul XX î.H.) și depărtarea geografică. Asemănarea lingvistică dintre limba noastră și limbile/dialectele slave - explicată de istoricii și lingviștii tributari politicului, doar prin adoptarea unilaterală de termeni slavi de către strămoșii noștri, în mod evident fals și total neștințific - este cea mai bună dovadă a acestei teorii a desprinderii slavilor din trupul geto-daco-traco-iliric, „națiunea matcă din vatra «Vechii Europe»”, cum o numea inspirat istoricul G. D. Iscru. Subiectul istoriei slavilor este foarte amplu și nu ne propunem să-l tratăm, dar fiind una din populațiile cu care strămoșii noștri au intrat în contact pe tot parcursul evului mediu, vom încerca să aducem câteva clarificări privind relațiile dintre români și slavi și influențele reciproce, prin prisma unor documente și a deducțiilor logice. În sprijinul acestei idei voi da două citate din Laonic Chalcocondil, care confirmă originea comună a sarmaţilor şi a urmaşilor direcţi ai geţilor: „Aşa ştiu şi pot spune că tribalii şi misii şi ilirii şi croaţii şi polonii şi sarmaţii vorbesc acelaşi grai. Şi dacă, din aceasta, ar fi de tras o concluzie, neamul acesta ar fi unul şi acelaşi şi de aceeaşi origine”. Privitor la misi şi tribali scrie: „După aceea a pornit asupra misilor şi tribalilor. Acest neam, cel mai vechi şi mai mare din popoarele din lume, dacă s-a desfăcut dintr-un trib al ilirilor şi s-a aşezat cu locuinţele în ţara ce o au, sau dacă, după unii au pornit de dincolo de Istru de la marginile Europei, din Croaţia şi de la pruşi care ajung până la Oceanul Arctic, şi din ţara Sarmaţiei, acum aşa numita Rosia, ţinut nelocuit din cauza frigului, şi pornind deci de acolo şi trecând peste Istru, au ajuns în regiunea de la Marea Ionică şi astfel s-au întins mult până la veneţieni şi, cuceritori fiind, au rămas cu locuinţele, sau dacă dimpotrivă e mai bine de spus că au pornit de aici din ţara de la Marea Ionică şi trecând peste Istru au ajuns departe sus în lume, n-aş putea-o spune, susţinând cu siguranţă. Totuşi ştiu atâta că aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin obiceiuri însă nu, şi e vădit încă acuma [sec XV n.n.] că vorbesc aceeaşi limbă şi au acelaşi grai. Răspândindu-se prin Europa s-au aşezat cu locuinţele în multe părţi”.

Dunărea este trecută pentru prima dată de tribul slav al anţilor în anul 518. Primele atestări istorice sub numele de sclavi sau sclaveni au loc cu puțin timp înainte de 550 d.Hr. la Procopius. În 545 are loc un raid al slavilor ce traversează Istrul, urmând a jefui si înrobi o parte din populație. În 548, un alt raid al sclavenilor traversează Dunărea, pătrunzând adânc în Imperiul Roman, până la Dyrrachium, în Epirus Nova. În anul următor, alți 3.000 de sclaveni au traversat Dunărea, ajungând până la râul Hebru (Marița de azi) în Tracia. Între anii 540-553, Procopius din Cezareea (sec. VI), scriitor și om politic din Imperiul Roman de Răsărit, a scris o lucrare, Despre războaie, în care mai aduce unele precizări despre situația din Balcani în secolul VI: „...Anții se adunară atunci și-l siliră pe omul acela să spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane. Îl amenințau cu pedeapsa dacă va zice că nu. În timp ce la ei se petreceau acestea, împăratul Iustinian a trimis o solie la acei barbari, cerându-le să se așeze cu toții într-o cetate veche, cu numele de Turris care se afla dincolo de Istru și fusese zidită pe vremuri de împăratul roman Traian, dar rămăsese părăsită de mult timp, căci o pustiiseră barbarii localnici. Iustinian făgăduia că le va dărui cetatea, împreună cu teritoriul din jurul ei, deoarece aparținea romanilor încă de la început; că va face tot ce-i va sta în putință ca să-i adune laolaltă și să le mai dea și o sumă mare de bani, numai să-i fie de acum înainte aliați și să-i împiedice pentru totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăția romană așa cum își puseseră în gând. Auzind aceasta, barbarii se învoiră și făgăduiră că vor face totul, numai să-l numească din nou pe Chilbudios comandant al armatei romane și să-i lase să locuiască în mijlocul lor, zicând că acela era Chilbudios pe care-l voiau ei”.

Procopius mai oferă informații despre o campanie militară a trupelor romane conduse de Germanus ce avea ca misiune respingerea unui eventual atac vast al slavilor, care tocmai trecuseră Dunărea. Procopius ne relatează că slavii s-au stabilit în Dalmația pe tot parcursul iernii. De remarcat că peste tot pe unde au trecut slavii, în nici una din aşe-zările slave timpurii, nu apare o cultură pură, căci ei se amestecă printre băştinaşi.

„Servi în limba romanilor se chiamă servi (sclavi): limba de toate zilele numeşte încălţămintea sclavilor, servula, iar celor care poartă încălţăminte ieftină şi sărăcăcioasă le spune servuliani. Servii purtau acest nume din cauză că ajunseseră sclavii împăratului roman. După un timp oarecare serbii au hotărât să se întoarcă la casele lor, iar împăratul i-a lăsat să plece. După ce au trecut fluviul Dunărea, şi-au schimbat gândurile şi au cerut împăratului Heraclius, prin mijlocirea conducătorului de oşti, care conducea atunci oraşul Belgrad, să le dea pământ de locuit...”. După ce indică nişte locuri din Imperiul Roman, imposibil de identificat, golite de locuitori în urma invaziei avarilor, Împăratul a adus misionari din Roma, i-a botezat, i-a învăţat să îndeplinească cu cinste legile bunelor purtări şi le-a impus credinţa creştină”.

„Din semiţia lui Iaphet sunt şi noricii, care sunt slavi”. Noricum în Austria de azi și o parte din Slovenia, a fost o provincie romană, populată de traci, iliri și celți, din care s-au diferențiat așa-zișii slavi, printr-un proces pe care nimeni nu poate să-l justifice. Când și de unde au venit „slavii” acolo nu se știe, dar noi trebuie să acceptăm aceasta ca dogmă. Tot de la Nestor mai aflăm că printre numele de populaţii slave, moravii – de remarcat terminaţi ava de la dava. La fel şi râul Morava. Alţii se numeau polociani, denumire ce aminteşte de Apolo şi tribul dacic al apulilor. Alţii severieni, de la dinastia Severilor şi a Severinului. Alte populaţii slave cu nume daco-româneşti dregovicii, bujanii, „numiţi mai târziu volânii”. Sau ciuzii, merii, vesii, semgalii, neromii, livii, „popoare ce îşi au limba lor proprie şi sunt din neamul lui Iaphet şi trăiesc în regiunile nordice”. Sau radimicii, ce locuiau între severiani şi dregovici, apoi viaticii. Reamintesc că urmaşii lui Iaphet, fiul cel mic al lui Noe, sunt europenii în toate cronicile medievale.

Despre un stat din secolul al VII-lea al veneților (considerați, evident, slavi!) aflăm dintr-o scriere contemporană a francilor, Cronica lui Fedegar, care descrie bătălia de la Wogastisburg dintre sclavii numiți veneți sau winidi, aflați sub conducerea lui Samos și francii lui Dagobert I, ajutați de allamani și lombarzi, în anul 631, încheiată după o luptă de 3 zile cu victoria finală a lui Samos. Veneții au venit din sud, de pe malul Mării Adriatice, ceea ce contrazice teoria sosirii slavilor pe acele meleaguri, din nord sau nord-est, de nimeni nu știe exact nici de unde și nici când. (Există mai multe teorii ale istoricilor moderni privind originea slavilor: nordul Pripetului, un afluent al Nistrului; cursul mijlociu al Vistulei; zonele împădurite între Vistula și Nipru; zona dintre podișurile Valdei și Volga. Toate acestea sunt regiuni relativ mici, fără tradiții agricole și fără condiții de dezvoltare a unei populații numeroase care să acopere 1/3 din Europa. Este clar că până nu va fi depolitizată complet istoria nu se va ajunge la nici un rezultat). Sosirea veneților de la Adriatica o știm de la Tacit, care în faimoasa carte a sa, Germania scrie: „primul habitat cunoscut al slavilor este cel al Venethilor sau Venedilor... care au venit de la Adriatica...la gurile Vistulei”. Această populație cu numele de veneți (sarmatici) a fost pomenită de Ptolemeu în secolul al II-lea pe malul Vistulei în Polonia, dar și de alți autori, cu mult înainte de ar fi inventate neamurile slavilor. Iordanes în Getica 119, spune despre veneți că erau supuși regelui got Hermanaric, „deși erau de disprețuit ca forță militară, erau puternici prin numărul lor mare” și că atunci apăreau sub 3 nume, „deși se trag dintr-o singură tulpină: veneți, anți și sclavini”.

Cercetătorul Salagnac, care a sintetizat un imens volum de surse și documente, nu ezită a concluziona că „veneții veniți de la Adriatică la Marea Baltică sunt la originea slavilor, care au redevenit barbari adevărați, căci nu au mai avut de mult timp relații cu frații lor de la Adriatica”. Despre veneți vom mai aminti când vom ananliza Cronica lui Roman și Vlahata, prilej cu care vom arăta o posibilă origine a lor din Țara Făgărașului. Conform Cronicii lui Fedegar, „Samos era franc prin naștere, din provincia Senonagia”, posibil Soignies în Belgia sau Sens în Franța. Și totuși nu este exclus ca el să fie de origine est-europeană, deoarece a cerut ambasadorului lui Dagobert I să-și pună haine „slave”, înainte de a veni în vizită în castelul său, iar un izvor hagiografic, ce se referă la convertirea triburilor carantane consideră că Samo a fost un slav (autohton).

Samos s-a remarcat ca un mare rege ce a reușit unificarea populațiilor daco-române din partea de vest a daco-românismului medieval timpuriu, el oprind înaintarea avarilor spre vest (Fig. 5).

Despre cât de mulți erau slavii putem să ne facem o idee din Soliile (par. 320-327): „47...În anul al patrulea al domniei împăratului Tiberius Constantus [574-582, n.n.] s-au adunat în Tracia neamul sclavinilor în număr de aproape o sută de mii de oameni și au pustiit Tracia și multe alte ținuturi”. Tiberius al II-lea nu putea lupta împotriva sclavinilor, căci avea trupele trimise pe frontul de est.

Și totuși în ciuda multor dovezi arheologice și mărturii ale contemporanilor, istoricii noștri o dau înainte cu asimilarea românilor/vlahilor sud-dunăreni de către slavi. Cea mai mare parte a slavilor din zonele nord-dunărene năvălesc în imperiu şi se stabilesc acolo. Invadând valea Dunării slavii rup romanitatea balcano-carpatică, interpunându-se între romanicii din Balcani şi cei rămaşi la nordul fluviului, separându-i pe aceştia de Imperiul Bizantin. Populaţia se¬dentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi. Cam așa sună dogma oficială, pe care nimeni nu poate să o conteste, fără a fi ridiculizat. Cifre asemănătoare ne dau și alții, în afară de menander Protector, astfel că o slavizare a celor 12-15 milioane de locuitori ai Balcanilor, Boemiei și Moravei de către 100.000 de slavi ține de domeniul miracolului, nu al ipotezelor posibile. Prin comparație, goții cu 2 secole mai devreme, când au trecut Dunărea în masă, pe vremea invaziei hunilor, fiind câtă frunză și iarbă, apreciați de istorici la peste 1 milion, urmați și de mulți alți geto-daci/goți în veacurile următoare, nu au lăsat nimic în urmă, nici un cuvânt german sau dac! Despre numărul slavilor care au trecut Dunărea în timpul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea ne putem face o impresie, citându-l și pe prof. Moldoveanu: „Invaziei slave, Imperiul bizantin nu i-a putut face faţă, aşa încât la 602 asistăm la unul dintre evenimentele cu mare însemnătate în istoria europeană, şi anume la trecerea masivă şi la stabilirea slavilor cărora li se adăugaseră „volgarii” (neam locuitor al malurilor Volgăi), în sudul Dunării. Trebuie că numărul celor care au trecut Dunărea trebuie să fi fost destul de însemnat (cronicile menţionează un număr de 100.000 persoane)”. Deci vorbim de 100.000 de slavi și bulgari la un loc! Repet: dogma spune că slavii aceștia au asimilat cea mai mare parte a populației românești și bulgărești sud-dunărene, plus cei din Moravia, Panonia și Bohemia! Și dacă nu pricepi aceasta ești diletant!

Cronica lui Nestor, cea mai veche cronică rusească, din secolul X, vorbind despre sosirea ungurilor în Pannonia, afirmă: „Anii 6396, 6397, 6398, 6400, 6401, 6402, 6403, 6404, 6405, 6406 (anii 888 – 897). Ungurii trecură pe lângă Kiev, pe lângă muntele ce se numește și azi Ugors Koie și au ajuns la Nistru și-și întinseră corturile, căci erau fără căpătâi cum sunt Polovcii [neam migrator turcic, înrudit cu cumanii, n.n.]. Venind de la Est ei mergeau grăbiți prin munții cei înalți, care s-au numit ungurești, și începură să se lupte cu Volohii (Vlahii) și cu Slavii ce trăiau acolo. Căci acolo erau mai înainte stabiliți Slavii, iar Volohii supuseseră țara Slavilor. După aceea Ungurii alungară pe Volohi și luară în stăpânire această țară și se așezară cu Slavii împreună și-i supuseră și de atunci țara se numește Ungaria”. Adică să fie clar, de multe ori slavii au intrat în conflict cu valahii fiind adesea biruiți și alungați de aceștia, fie în sudul, fie în nordul Dunării. Nici vorbă de asimilare!

La anul 827 Șincai, citându-l pe Schonleben (cu corecția că era vorba de Dalmația, nu de Panonia) amintește de o campanie a bulgarilor care au trecut râul Drava și „s-au sculat asupra slavilor, care locuia în Panonia, și cu sabie, și cu foc, sodomiond toată țara, în locul povățuitorilor, care avusese slavii, le-a dat povățuitori bulgărești...” . Adică nici vorbă de slavizarea bulgarilor în plin secol IX.

Dar să vedem câteva din mărturiile din epocă, în care constatăm și proporția slavilor între cei cu care se lupta armata romană, precum și faptul că în cele mai multe cazuri invadatorii erau fie nimiciți, fie alungați:

„După ce se loviră în luptă, barbarii fură învinşi şi înecaţi în apele fluviului. Între aceştia veniră şi mulţi sclavini. Romanii prinseră de vii trei mii de avari, opt sute de sclavini, trei mii două sute de gepizi şi două mii de alţi barbari.” Teophantes Confessor. Cei 800 de sclavini nu reprezentau decât circa 10% din totalul de 7800 de prizonieri.

„Tactica. XVIII, 79. Slavii locuiau cândva dincolo de Istru, numit şi Dunăre. Romanii îi atacau şi înfruntau cu război. Şi slavii duceau o viaţă nomadă înainte de a trece Dunărea şi de a apleca grumazul sub jugul împărăţiei romane...

XVIII, 99. Neamurile slave aveau același fel de trai și se asemănau între ele, erau libere și nu sufereau să fie aservite sau stăpânite, mai ales atunci când locuiau dincolo de Dunăre, în țara lor proprie. După ce au trecut dincoace și au fost silite să primească sclavia, n-au vrut să asculte cu plăcere de alții ci, într-un fel oarecare, numai de oamenii lor. Ei socoteau că e mai bine să fie nimiciți de șeful tribului, decât să slujească sau să se închine legilor romane și au primit sfințenia botezului salvator numai cu condiția de a-și păstra libertatea cu care se desprinseseră din vechime...

XVIII, 106. Foloseau ca hrană meiul, dar le plăceau mai mult cumpătarea și suportau greu muncile agricole, deoarece iubeau o viață mai liberă și lipsită de trudă, decât să dobândească cu multă osteneală belșug de băuturi și avere”.

Zonaras scrie despre „neamul croaților, pe care unii îi cheamă servi, vrând să cuprindă Bulgaria, au luat vreo câteva locuri, ci învinși fiind și mulți pierind dintre dânșii, au pierdut și ce luaseră și au fost siliți a se înturna la ale lor”. Era anul 1074.

Chiar dacă procesul de convertire la creștinism a slavilor a fost destul de lent, el a fost desăvârşit de cei doi „Apostoli ai slavilor”, originari din Tesalonic. Dar, se pare că totuși lucrurile nu stau chiar așa. Creștinarea slavilor, sau mai corect așa-zișilor slavi, căci nimeni nu le spunea slavi pe vremea aceea, a început mai de mult. Dacă pe geți/goți, sau vlahi îi găsim creștini deja prin secolele IV-V, fără ca nimeni să ne lămurească cum s-a întâmplat, iată că avem dovezi că și slavii începuseră să se creștineze cu mult înainte de frații apostoli din Săruna/Salonic. „Legenda Sancti Metodii” relatează că, înaintea fraților Chiril și Metodie, la slavii din Moravia, au venit alți misionari: români, greci, germani. Este cert, că alături de bizantini și carolingieni, românii au contribuit la creștinarea slavilor, inclusiv în spațiul dacic”.

Istoricii slavi susţin că Metodie şi Chiril ar fi fost de origine slavă, bazându-se pe existenţa acelor „slavonii” din jurul Tesalonicului. La rândul lor, grecii îi consideră de etnie elenă, dar în secolul al XIX-lea a fost lansată şi o altă teorie conform căreia ar fi fost „români din coloniile lui Traian”. Despre Metodie spune Șincai la anul 845, citându-l pe Cedren în Compendio Hist. de Michaele III, că era prăsit din Roma (adică român din colonii lui Traian). A fost adus de țarul bulgarilor și românilor Bogore (viitor Mihail) la curte pentru creștinare, după ce el însuși aflase de învățătura lui Cristos de la sora sa Cufara, ce trăise la curtea imperială din Constantinopol. Revine cu precizări la anul 846 (citând din Michael Lecvien, Oriente Christian, Tom 2, p. 289), când spune și despre fratele lui Metodie, Sf. Chiril că „nu s-au supus patriarhului Fotie; pentru că acesta era grec, iară ei diaoș români dintre colonii lui Traian, cum s-a arătat la anul 845, care fiind uniți cu bulgarii, pe greci mai întâi nu-i puteau suferi stăpâni”. În anii 862-863, Chiril și Metodiu sunt trimiși de Patriarhia de la Constantinopol să-i creștineze pe locuitorii Moravei și Panoniei. Această acțiune duce la slavizarea populației locale. Istoricul A.D. Xenopol a subliniat că „populația românească din Moravia” a fost slavizată, „dar ea a păstrat numele ei poporan; capitala regiunei se numește Valah-Mezerici”.

Un rezumat al acestui articol a apărut în publicația bilunară ZIGZAG român-canadian, nr. 199-201, decembrie 2015 - ianuarie 2016

Marius Fincă