getbeget

Religia ungurilor

Înainte de a sosi în Europa, ungurii „duceau o viaţă religioasă bazată pe şamanism şi practicau un cult al morţilor cu ritualuri şi ceremonii. Este permis să ne închipuim că făceau şi sacrificii umane”. István Lazar precizează şi el că în timpul luptelor cu hazarii, „etnia maghiară este încă în totalitate păgână; mitologia sa abundă de elemente animist-chamaniste, în timp ce moştenirea fino-ugrică şi altele la fel, are legătură cu cultul totemic-animalier al populaţiilor de stepă”.

După anul 970, deși raidurile maghiare continuă, de data aceasta spre est cu sprijinul „sfântului imperiu”, începe un proces de sedentarizare și europenizare în contact cu populațiile înconjurătoare, daci, italieni, germani, slavi. Este perioada în care maghiarii se apropie de creștinism: Gheza, conducătorul lor se căsătorește cu o româncă creștină din Transilvania, iar fiul lor Vajk (Voicu) se botează la anul 985 și ia numele Ștefan (Istvan , pe ungurește), „prin grația papei Silvestru II și cu consimțământul împăratului Otto III”. Aceasta a fost șansa ungurilor de a nu dispărea din istorie, asemenea predecesorilor lor veniți din stepele Asiei, hunii, avarii, pecenegii, cumanii, „fiind salvați prin creștinare și integrare etnică și culturală în Europa”.

Desigur, vorbim aici nu neapărat despre creștinarea conducătorilor ungurilor, sau a poporului maghiar, ci despre un fenomen complex, de integrare și asimilare a acestora prin contactul firesc cu populația majoritară românească creștin-ortodoxă. Pentru clarificare, redăm în continuare un pasaj mai amplu din studiul pr. prof. dr. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii ortodoxe Române: „Izvoarele istorice vorbesc despre un misionarism ortodox în rândul ungurilor în faza incipientă a încreştinării lor: «venind în contact cu populaţia româno-slavă din Câmpia Tisei sau cu cea românească de la răsărit de Tisa, ungurii au început să deprindă felul de viaţă mai aşezat al acestora, iar unii dintre ei - sub influenţa celor dintâi - au îmbrăţişat credinţa creştină». Dovadă sunt cuvinte specific româneşti, de origine latină, care au intrat în lexicul maghiar (oltar-altar; pogany-păgân; szent-sfânt, karacsony-Crăciun) sau cuvintele slave (krezst-krest, vecserny, bobotează, etc.), denumirea veche maghiară a lunilor, după numele unor sărbători ortodoxe, precum şi unele practici şi obiceiuri ortodoxe, folosite de unguri chiar şi după primirea „oficială“ a ritului latin (căsătoria preoţilor, până în secolul al XII-lea, cinstirea deosebită a unor sfinţi ortodocşi ca Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Dumitru), folosirea unor slujbe ortodoxe (se cunosc traduceri în limba maghiară a slujbei de sfinţirea apei, din secolul al XI-lea şi a slujbei înmormântării din secolul al XII-lea, probabil făcută după manuscrise slave). Acest prim contact al ungurilor cu creştinismul răsăritean îl recunosc şi istoricii maghiari. Unele legende slave menționează întâlniri dintre Sfinții Constantin-Chiril și Metodie cu proto-maghiarii chiar în perioada premergătoare așezării lor în Panonia, în anul 896. Atunci aceste întâlniri nu aveau caracter misionar. Dar, pe lângă aceste începuturi de încreştinare, se poate vorbi şi de un misionarism „oficial“ , venit din Bizanţ, pe care îl pomenesc diferite izvoare istorice şi pe care, de asemenea, îl admit şi istoricii maghiari. Despre misiunea a doi demnitari maghiari la Constantinopol prin anii 948-949 - când unul din ei s-a botezat - vorbesc atât împăratul Constantin VII Porfirogenetul în lucrarea «De administrando imperio», cât şi cronicarii bizantini Gheorghe Kedrenos (care se baza pe Cronograful lui Ioan Skylitzes, pentru perioada 813-1057) şi Ioan Zonaras. La scurt timp, a primit botezul la Constantinopol un principe Gylas sau Ghiula (sub numele Ştefan), care - după afirmaţiile lui Kedrenos «a luat cu sine şi pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Turciei» (nume cu care cronicarii bizantini înţelegeau Ungaria) de către Teofilact (patriarhul Constantinopolului) care, ajungând acolo (în Ungaria), a întors pe mulţi de la rătăcirea barbară la creştinism. Este vorba, deci, de un «episcop misionar» pentru Ungaria, sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, cu nume Ierotei, fără să fi avut o reşedinţă stabilă. Se cunosc şi doi urmaşi ai săi: Antonie, pe la începutul secolului al XI-lea şi Ioan «mitropolitul Turciei» în 1028. În aceeaşi perioadă este amintită «mănăstirea grecească» de călugăriţe de la Veszpremvolgy, din Ungaria apuseană, numită «mănăstirea mitropolitului». Deci, este vorba de un mitropolit ortodox în Ungaria propriu-zisă, care a activat în prima jumătate a secolului al XI-lea, înainte de «marea schismă» din 1054“. Turcia, în textul lui Porfirogenetul este Transilvania, nu Ungaria, cum vor sublinia mai târziu.

În lucrarea lui Cornel Bârsan, Istorie Furată. Cronică Romanească de Istorie Veche, în partea a IV-a Istoria Medievală - Istoria Transilvaniei, capitolul Voievodatul lui Iuliu, autorul a demonstrat pe baza documentelor existente dar și a descoperirilor arheologice (în prezent ascunse de ochii noștri) că:

- Voievodul Iuliu cel Bătrân a fost valah - ortodox, precum și urmașii lui, Iuliu Procui, Iuliu cel Tânăr, fiicele Sarolta și Carolta;

- Fiica lui Iuliu cel Bătrân, Sarolta, mama regelui maghiar Ștefan cel Sfânt, și-a botezat fiul în ortodoxism cu numele de Voicu!;

- Ierotei a fost Primul Episcop Ortodox, atestat documentar, al vlahilor din Voievodatul lui Iuliu cel Bătrân;

- Episcopia ortodoxă a lui Ierotei (Hierotheus) a fost descoperită în curtea Bisericii Romano-Catolice din Alba Iulia (în prezent acoperită cu gazon verde și fară nicio inscripție - tablă indicatoare!); şi:

- faptul că urmașii familiei Iuliene din Transilvania și-au păstrat credința creștină - ortodoxă (românească, de inspirație zamolxiană, n.n.) chiar și în condiții vitrege, intrând de multe ori în conflict cu maghiarii dar și cu bizantinii.

Înaintea creștinării lui Ștefan I, este incontestabil că printre ungurii din Panonia erau deja unele tradiții creștine, de rit ortodox, căci: „Mai înainte, în vechea Panonie predomina religia ortodoxă, în vreme ce Geza, apoi Ștefan încurajau permanent, cu constanță prozelitismul și organizarea ecleziastică de tendință romano-catolică”. Deși Ștefan a fost botezat inițial în rit ortodox, ulterior a primit botezul catolic, pentru ca, sub influența soției sale Gisela, o bavareză catolică, să treacă la promovarea creștinismului Romei.

„Dar la scurt timp după primirea creştinismului răsăritean de către conducătorii maghiari, au început să pătrundă în Ungaria şi misionari apuseni. Trebuie reţinut faptul că Ungaria era situată la punctul de întâlnire a culturii romano-germane cu cea greco-slavă, respectiv a creştinismului apusean cu cel răsăritean. Erau la mijloc şi interese politice, căci în anul 973, principele maghiar Geysa (Gheza) a încheiat o alianţă cu puternicul său vecin, împăratul Otto I al Germaniei (936-973), care în anul 962, devenise cârmuitorul «Sfântului Imperiu roman de naţiune germanică», cel din urmă obligându-se să trimită misionari catolici în Ungaria. Apoi, Roma papală nu putea lăsa o ţară ca Ungaria să intre în sfera creştinismului răsăritean, căci aceasta ar fi însemnat pentru ea o dublă înfrângere: religioasă şi politică. Misionari, ca episcopii Pilgrim de Passau şi Adalbert de Praga, au înregistrat succese printre unguri, ajutaţi şi de câteva principese căsătorite cu conducătorii lor. Cel care a organizat temeinic tânăra Biserică maghiară a fost Ştefan cel Sfânt, primul rege al Ungariei (997-1038). După tradiţie, el a înfiinţat două arhiepiscopii, una la Esztergom (Strigonium), alta la Calocea, opt episcopii, precum şi cinci abaţii, toate de rit latin. Astfel, prin orientarea principelui Gheza spre Imperiul romano-german din Apus şi prin înlocuirea treptată a ritului ortodox cu cel latin, începând cu Ştefan cel Sfânt, s-a pus temelia unui stat catolic maghiar, susţinut secole de-a rândul de scaunul papal, fiind considerat un «regat apostolic»“.

Despre «sfințenia» lui Ștefan I, papa Paul VI restabilește adevărul în 1970: „În ceea ce privește calitatea de sfânt atribuită lui Ștefan, ca rege al Ungariei, nu există nicio bază documentară. Nici Sfântul Scaun, nicio altă autoritate ecleziastică nu au sanctificat regele maghiar. Papa Paul al VI-lea a cerut revizuirea calendarului prin înlăturarea de la rangul de sfinți a lui Ștefan, regele maghiar, a lui Cristophe, protectorul automobiliștilor și alții”.

În vremea aceea, după botezul lui Ştefan I, maghiarii au început să insinueze „misiunea istorică” de „civilizare”, dacă nu a întregii Europe, măcar „a unei părţi din continent”, deşi contemporanii nu-i percepeau ca pe nişte civilizatori. Abatele Regino din secolul X consemnează: „Maghiarii duc o viaţă nomadă... Se hrănesc aproape ca fiarele sălbatice, cu carne crudă şi sânge; taie în bucăţi inimile duşmanilor şi le înghit în scop de vindecare. Nu ştiu ce este mila şi cunosc prea puţin sentimentele impuse de frica lui Dumnezeu sau de datoria faţă de semeni”.

Despre caracterul „naţional” al nomadismului unguresc, un cercetător maghiar se exprima astfel: „Această colectivitate – a poporului nomad maghiar, n. tr. – această naţiune nu este întemeiată pe legături de sânge şi nu este deloc etnică, ea putând îmbrăţişa grupuri umane foarte deosebite din punct de vedere etnic. Un alt autor ungur se exprima caustic în ceea ce priveşte funcţia nobilimii în «crearea» naţiunii maghiare: «Istoria maghiară este istoria unei minciuni îngrozitoare. De o mie de ani expresia „naţiunea maghiară” înseamnă doar domnia a 300 de magnaţi»”.

Chiar la debutul secolului al XI-lea, odată cu botezul conducătorului ungurilor, are loc debutul procesului de creștinare a poporului, care, la fel ca și la celelalte, va dura mai multe secole. El fondează în Panonia «regatul» său, adică influența și autoritatea morală asupra semenilor, ceea ce nu este același lucru cu „el centralizează, creștinează și occidentalizează regatul său” - cum se scrie în Petit Larousse illustré - în sensul de autoritate morală ce emană de la Sfântul Scaun, cunoscută până la începutul secolului XX, sub numele de «regat apostolic», fondat nu pe un teritoriu propriu, nici pe un neam propriu suficient de numeros ca să justifice ocuparea unui teritoriu așa de vast ca Panonia, deci lipsit de orice caracter etnic. Era un fel de «regat de taifas», dar de emanație apostolică și, deci, diferit de regate asemănătoare instaurate de mauri în Spania, de emanație musulmană”.

În timpul dinastiei imperiale germane Hohenstaufen (1138-1268), rivalitățile între Sfântul Imperiu și Sfântul Scaun ajung la apogeu, ceea ce face ca Ungaria să sufere puternice influențe bizantine. Regii Ungariei își arogă o oarecare independență de acțiune în ceea ce privește expansiunea spre est, astfel că în anul 1238, Bela al IV-lea primește în Panonia 40.000 familii cumane, pe care le instalează în două districte ce rămân autonome până la sfârșitul secolului al XVII-lea: Marea Cumanie, Nagy Kun la răsărit de cursul mijlociu al Tisei și Mica Cumanie, Kis Kun între Tisa și Dunăre. Ca o consecință: o parte din maghiari redevin păgâni.

„Problema creştinării maghiarilor este dificil de elucidat, dar aşa cum mulţi istorici o demonstrează, primii misionari creştini la maghiari au fost români, germani şi slavi”. Mai mult «Legenda Sancti Gerhardi» atestă existenţa unei mănăstiri româneşti la Morisena, căci „existenţa unei mănăstiri – alături de multe altele – înaintea sosirii maghiarilor pe aceste meleaguri constituie cea mai elocventă dovadă de existenţă a unei vieţi spirituale elevate, ştiut fiind faptul că la acea epocă mănăstirile erau centre de cultură”, în timp ce maghiarii aveau drept „una din ocupaţiile preferate jefuirea teritoriile învecinate”, căci „erau nomazi, nu ştiau să ridice oraşe... trăiau din vânătoare şi pescuit... ei singuri nefiind capabili să creieze bunuri de valoare”, iar „din punct de vedere intelectual nu au adus nimic în Europa”. Am redat aceste citate pentru a nu fi acuzați de atitudine partinică, prezentând doar puncte de vedere român-ortodoxe.

În schimb propaganda maghiară de autoatribuire a unei superiorătăți a maghiarilor asupra tuturor celorlalte popoare înconjurătoare, a fost reluată la sfârșitul secolului al XIX-lea și a dus la atrocități incredibile într-o Europă modernă. Deși genetic nu prea mai au nimic din cruzii mongoli ce au sosit în Panonia la sfârșitul secolului al IX-lea, unii maghiari au preluat metodele și apucăturile acestora. Este incredibil pentru o minte normală să conceapă astfel de îndemnuri: „Voi ucide pe orice valah care se va găsi în calea mea. Voi ucide pe oricare din ei, nu va exista milă. Noaptea voi incendia satele valahe. Voi otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, acea maghiară (Ducso Csaba, Nici o îndurare – 1939)”. Exemplele sunt numeroase, existând glasuri care chiar și azi îndeamnă la o astfel de ură etnică, iar numai cunoașterea adevărului istoric, dublată de responsabilizarea factorilor de decizie pot evita repetarea unor atrocități.

Acest articol a apărut în numărul 206 al publicației bilunare ZIGZAG român-canadian, aprilie 2016

Marius Fincă