getbeget

Uzii, Cumanii, Pecenegii

Uzii, pecenegii, cumanii, alături de unguri, hazari, tătari și alte populații turco-mongole reprezintă al treilea val de popoare migratoare care s-au abătut asupra Europei în perioada medievală. Despre implicațiile și consecințele acestui val s-a exagerat, atribuindu-li-se un rol important în formarea statelor est-europene, inclusiv, și mai ales, în statele românești. Realitatea este exact contrară, ei au frânat dezvoltarea normală, în spirit european, creștinesc a societății est-europene. Dacă despre primul val (goții, hunii, gepizii și alții) am văzut că a reprezentat în fapt o mișcare du-te-vino a populațiilor europene locale, cu o singură excepție, hunii, care au produs efecte foarte importante (ei au fost cauza acestor tulburări), dacă despre al doilea val avaro-slavo-bulgar, putem constata cam același lucru, adică populațiile asiatice, avarii, apoi bulgarii, antrenând în mișcarea lor populații europene, așa zișii „sclavini”, „servi” sau „sclavi”, nume ulterior modificat în „slavi”, acest al treilea val a fost consecința prăbușirii regatului hazarilor de la nordul Mării Negre sub loviturile statului vareg-rus kievean și ulterior invaziei Hoardei de Aur a lui Gingis-Han și urmașilor acestuia. Influența asupra geneticii populațiilor europene și a limbii este minimă, cu greu putând fi identificate câteva cuvinte de certă proveniență uzo-pecenego-cumană. Singura limbă asiatică vorbită în acest spațiu este cea maghiară, dar care s-a impus ca limbă oficială în statul maghiar mult mai târziu. Influențele altaice, dar nu numai, asupra limbii maghiare cât și în celelalte state balcanice și est-europene, se datorează în principal prezenței turcilor, căci de la 1526 până la 1699 a fost pașalâc turcesc, iar până la 1867 Ungaria nu a existat ca stat, iar după aceea a căpătat o relativă independență într-o dualitate cu austriecii, până la Primul Război Mondial. Pecenegii, sunt descrişi ca „nomazi, adoratori ai focului, băutori de sânge, barbari şi rebeli faţă de orice formă de cultură...”

Nu ne permite scopul acestei lucrări de a intra în detalii, dar vom reda câteva informații din surse primare. Astfel Împăratul Constantin VII Porfirogenetul consemnează: „37, 2-14. Pecenegii au locuit la început lângă fluviul Atel [Volga], precum și în preajma râului Geeh [Ural], având ca vecini pe khazari și pe cei ce se numesc uzi. Înainte cu cincizeci de ani, cei ce se numesc uzi s-au înțeles cu khazarii, au pornit cu război împotriva pecenegilor, i-au biruit, i-au alungat din țara lor și au stăpânit acolo până în zilele noatre cei ce se numesc uzi. Pecenegii au scăpat cu fuga, au rătăcit încoace și încolo, căutând un loc unde să se așeze și au luat în stăpânire pământul pe care îl stăpânesc și azi. Aici au găsit pe turci [=unguri], dar i-au înfrânt la război, i-au alungat, i-au urmărit și s-au așezat în această țară, pe care o stăpânesc, cum am spus, până în zilele noastre, timp de cinzeci și cinci de ani...37, 34-49. Patru triburi pecenege...se află dincolo de fluviul Nipru, spre răsărit și miazănoapte, și se orientează spre Uzia, Chazaria, Alania, Chersones [Crimeea, n.n.] și alte regiuni. Celelalte triburi locuiesc dincoace de fluviul Nipru spre apus și miazănoapte și anume: ținutul Ghiazihopon se învecinează cu Bulgaria, ținutul Gyla-de-Jos se mărginește cu țara turcilor, ținutul Haravoe se mărginește cu Rusia, iar ținutul Iabdiertim se învecinează cu regiunile tributare țării rușilor, cu ultimii, derblenii, lentzenii și cu ceilalți slavi. Țara pecenegilor se află la o depărtare de cinci zile de mers de Uzia și Chazaria, de șase zile de drum de Alania, de zece zile de drum de Mordia, de o zi de drum de Rusia, de patru zile de drum de țara turcilor și de jumătate de zi de drum de Bulgaria. Ea este foarte aproape de Cherson, însă ceva mai departe de Bosfor [este vorba de Bosforul cimerian, adică strâmtoarea Kerci, n.n.]...37, 58-67. Dincoace de fluviul Nipru, înspre partea Bulgariei, lângă malurile fluviului există cetăți părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Asprom [=Albă], deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numește Tungate, a treia Cracnacate, a patra Salmacate, a cincea Saracate și a șasea Gieucate. În clădirile acestor cetăți vechi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate și piatră poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut cândva locuințe în locurile acelea”. De remarcat terminația „cate” de sonoritate românească, care chiar asta pare să însemne, cetate. Despre existența bisericilor și a crucilor vechi vom vorbi ulterior, în capitolul despre religia valahilor nord-dunăreni.

Despre acești migratori turanici există multe mărturii, în special în cronicile bizantine. Războinici iscusiți, erau tot timpul în conflict unii cu alții, cu populațiile locale, cu bulgarii sau cu Imperiul. Deseori confundați între ei, sau cu rumânii/geții de la nordul Dunării, cu care de cele mai multe ori colaborau în incursiunile lor de jaf la sudul Dunării, erau cunoscuți sub numele generic de sciți. Țăranii geți de la nordul Dunării preferau să plătească acestora dările decât să ceară protecție Imperiului Roman, care îi taxa mult mai eficient cum am dedus din informațiile păstrate din acea vreme. Din rândul geților de rând se recrutau soldați, de multe ori voluntari, care întăreau armatele acestor migratori. Ei erau aflați sub comanda unor nobili de același neam cu ei, cum deducem din numele acestora și mărturiile cronicarilor medievali.

Cronicarul Ioan Mauropus cu prilejul unei expediții a oastei bizantine la nord de Dunăre contra pecenegilor spunea că aceștia au venit în Dacia peste „cei ce sălășluiseră acolo, față de care stăpânitorii noștri din vechime (împărații romani) nu și-au precupețit grija”.

Despre încetarea stăpânirii pecenegilor și cumanilor asupra țărilor române, Șincai concluzionează: „prin biruința aceasta [anul 1122, a împăratului Ioan Comnen, n.n.] cu totul s-au stins paținachii, numai o hoardă a mai rămas în pădurile Bucovinii până la anul 1152, când și aceștia au fost alungați peste muntele Tenihorii Gheaurur, care este la marginea Tauroscothiei [Crimeea, n.n.], dimpreună cu comanii, precum se va arăta la numitul an 1152. După care an vlachii sau românii cei din Dachia veche s-au numit după numele varvarilor acestora, adecă românii cei din țara Muntenească s-au numit paținachi [pecenegi n.n.], iară cei din Moldova și din Besserabia comani, pentru că neamurile acestea i-au stăpânit mai pre urmă...”. În anul 1152, împăratul roman Emanoil Comnen face o incursiune până în Crimeea pentru a zdrobi armata cumanilor. Și concluzionează Șincai că de atunci nu mai putem vorbi de prezența cumanilor și pecenegilor în țările române. Urmașii cumanilor sunt cazacii de acum, „și de aici înainte unde vei ceti în istoricii greceșci: comani, paținachi sau schythe, înțelege pre românii cei de-a stânga Dunărei”. Cumanii au dispărut în secolul XIII, după invazia tătară din 1242.

Alături de cumani se afla aici, la curbura Carpaţilor o populaţie românească în sânul căreia se schiţa o adevărată contrapropagandă ortodoxă de vreme ce un celebru act papal din Perugia datat 14 nov. 1234 făcea menţiunea acestor români trăitori „in Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati vocantur, existunt” şi care au ierarhi de rit oriental nerecunoscuţi de cataloci („qui busdam pseudo-episcopis Graecorum ritum” hirotonisiţi, bănuiesc la sud de Dunăre, în ţaratul de la Târnovo.

Uzii, care făceau parte din marea familie a oguzilor, au sosit în Europa la începutul secolului XI și s-au stabilit și au creat un stat în arealul Varna – Cavarna – Balcic. Urmașii lor de azi sunt găgăuzii, care au mai rămas preponderent în sudul Republicii Moldova, rusificați complet, servind ca masă de manevră și presiune politică intereselor Federației Ruse, deși din rândul lor s-au ridicat în trecut mari patrioți români, printre care și generalul Averescu.

„Invaziile barbare din secolele IX-X au fost dirijate contra Europei. Totodată, aceste invazii marchează întărirea solidarității dintre europenii adevărați”.  

Tătarii

Ca grup distinct printre populațiile mongolice, tătarii apar în platoul mongolic în secolul al XII-lea, alături de alte patru confederații tribale mari (hanlig). Numele pare să derive din auto apelațiunea pe care și-o dădeau, tata, chinezește dada. Îi regăsim printre supușii lui Gingis-Han, iar sub nepotul acestuia, Batu Han pătrund în câmpiile est-europene. Numele a fost extins de către slavii estici la orice vorbitori de mongolă sau turcă. După dispariția Imperiului Mongol, tătari sunt denumiți cei ce au rămas în vest, grupați în așa-zisa Hoardă de Aur.

Pe teritoriile românești își fac apariția în secolul al XIII-lea, după ce s-au instalat în Crimeea, de unde făceau raiduri de jaf, așa cum aveau obiceiul toți asiaticii nou veniți prin Europa. Era un moment în care voievodatele românești începeau iarăși să se organizeze, după ce trecuse valul invaziei sălbatice a ungurilor, cumanilor, uzilor. Aceștia au fost convinși să se sedentarizeze, să se creștinească, integrându-se în cultura majorității. Atâția cât mai rămăseseră după pierderile din războaiele și incursiunile continue.

Cea mai mare invazie a lor este cea din anii 1241-1242, care a întrecut prin ferocitate toate celelate de la invazia hunilor și până la Revoluția bolșevică din 1917. Ei foloseau săgeți înmuiate în otravă. Iată ce scria Rogerius: „Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse. Şi stăteau leşurile pe pamânt, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie”. Rogerius a fost un martor al evenimentelor ca arhiepiscop de Spalato, azi Split în Croația, aflat cu misiuni diplomatice în Ungaria. El a redat invazia tătarilor într-o lucrare, Carmen Miserabile (Cântec de jale), în care descrie unele realităţi politice din Ungaria (cererea cumanilor de a se stabili în Ungaria, începuturile invaziei în Transilvania, dezastrul unor localităţi, printre care se remarcă asediul cetatii Oradea, bătălia de la Mohi, unde armatele creștine suferă o mare înfrângere, regele Bela al IV-lea găsindu-și refugiul abia într-o insulă din Adriatica și aventura teribilă a propriei captivități la tătari.

Cărturarul armean Kirakos Guiragos scria: „Pentru mongoli, expediția a fost o confirmare a superioritații lor militare, dar pentru popoarele afectate de «avalanșa mongolă», ea a avut urmări dintre cele mai nocive.[...] Tătarii aveau o înfățișare respingătoare și inimi nemiloase; rămâneau neînduplecați la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse lacrimi pentru cei care pieriseră de teama acestor ticăloși. Biserica s-a cernit în doliu, frumusețea și splendoarea sa dispăruseră; slujbele ei au fost oprite, vocea cântăreților din strană nu s-a mai făcut auzită, iar cântările religioase nu au mai răsunat. Ținutul era acoperit de o ceață deasă. Populațiile preferau noaptea zilei, iar pământul a rămas lipsit de locuitorii săi. Fiii străinului îl străbăteau, înhățând tot ce se găsea […]. Sordida lor lăcomie era de neostoit”.

Iată și alte mărturii ale lui Rogerius: „După ce aceştia au distrus deodată şi în întregime şi Rusia şi Cumania, s-au retras cale de patru-cinci zile, lăsând neatinse hotarele învecinate cu Ungaria, pentru ca atunci când se vor întoarce din nou să găsească de ale hranei atât pentru ei cât şi pentru cai şi pentru ca svonurile despre ei să nu ajungă până la unguri...

A ajuns la bogata Rodna, o cetate a teutonilor [saşilor], si¬tuate între nişte munţi înalţi, la mina de argint a regelui, unde se găsea o mulţime nenumărată de popor. Dar, fiindcă aceştia sunt oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme, când au auzit despre sosirea tătarilor, le-au ieşit în cale prin păduri şi munţi, afară din oraş. Când însă tătarii observînd mulţimea celor înarmaţi, au întors spatele, prefăcăndu-se că fug dinaintea lor. Atunci poporul întorcându-se victorios, a depus armele şi a început să se îmbete de vin, după cum pretindea furia teutonică. Dar tătarii, întorcându-se repede, fiindcă nu existau nici şanţuri, nici ziduri şi nici alte întărituri, intrară în oraş deodată prin mai multe părţi. Şi cu toate că s-a făcut pe ici pe colo un mare măcel, poporul văzănd că nu poate să se împotrivească, se lăsară cu totul în voia tătarilor.

Despre cucerirea cetății Oradea, la care a fost martorocular scrie: „Ei însă după ce au cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lasat, în general, nimic, în afară de zidurile fortăreţii şi după ce au ridicat prăzile au omorît atât pe bărbaţi cât şi pe femei, mai mari şi mai mici, pe strazi, în case, şi în câmpuri”. Se părea că nimeni nu era cruțat: „Dar, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile din împrejurime au început să se adune aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele şi corpurile morţilor, iată că tătarii se întorceau şi din câţi au găsit acasă, pe nimenea, n-a lăsat viu. Şi, astfel, în fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare, s-au retras cu totul”.

Ei aplicau tot felul de înșelăciuni și șiretlicuri, în alinață cu cumanii: „[...] După ce s-a făcut aceasta, fiindcă era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o în hambare împreună cu paiele şi cu fânul. Alături de noi stăteau şi tătarii şi cumanii: foarte mulţi se uitau şi se bucurau şi erau veseli că părinţii îşi răscumpărau viaţa prin fetele lor, barbaţii prin soţiile lor, fraţii prin surorile lor frumoase, păstrându-le pentru placul acelora şi pentru unii era o răsplată că în faţa tatălui sau a bărbatului soţia sau fiica era necinstită[...] În timpul acesta am văzut carele încărcate cu prăzi, cu turme, cu vite şi alte lucruri. Şi, când am întrebat ce însemnează aceasta, m-i s-a răspuns că într- o noapte înconjurând toate satele[...] şi-au înmuitat bine săbiile în sângele celor ucişi, aşa că din acele sate foarte puţini au scăpat. Astfel toată regiunea a rămas pustie[...] Şi atunci, pe soldaţi şi pe doamne, care erau multe, le-au aşezat afară la câmp, de o parte, şi pe ţărani, în altă parte şi după ce le-au luat banii, armele, hainele şi alte bunuri, i-au ucis pe toţi fără milă cu securile şi cu săbiile, păstrând în viaţă câte două fete şi ducându-le pentru plăcerile lor. Au scăpat numai aceia care căzând dintr-o întâmplare neaşteptată printre morţi, plini de sângele altora au putut să se ascundă.

O informație despre Ardeal: „Şi astfel retrăgăndu-ne încet am ajuns în Ardeal unde rămăsese mult popor şi unde după trecerea tătarilor s-au ridicat foarte multe cetăţi. Şi ce să mai spun? În afară de câteva fortăreţe, au cuprins tot pământul şi pustiindu-l în trecere, l-au lăsat deşert [...] A opta zi după ce am ieşit din pădure am sosit la oraşul Alba [Iulia], unde n-am putut găsi nimic altceva afară de oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinesc vărsat cu îmbelşugare[...] şi era aici, la o depărtare de zece mile, lângă o pădure un sat numit Frata în limba poporului şi mai jos de pădure ca la patru mile, un munte minunat şi înalt, în vârful căruia se afla o îngrozitoare stâncă de piatră. O mare mulţime de bărbati şi de femei s-au adăpostit acolo, care ne-au primit bine şi cu lacrimi în ochii ne-au întrebat de păţaniile noastre, pe care noi, nu în puține cuvinte, le-am putut înşira pe toate. Ne-au îmbiat în sfârşit cu pâine neagră care era coaptă din făină şi din coajă de stejar măcinată; nouă însă ni s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură ce am mâncat vreodată”.

Atacul tătarilor, în Transilvania şi Ungaria, a fost atât de rapid şi de devastator încât decimează armatele regelui maghiar Bela IV, obligându-l pe acesta să fugă şi să se refugieze într-o insulă din Adriatica, pentru a-şi salva viaţa.

Tătarii erau interesați în jaf, nu neapărat în genocid. Aceasta ne-o spune și împăratul german Frideric într-o epistolă către regele Angliei: „Biruitorii (tătarii) drept aceia au cuprins tabăra și toată bogăția ungurilor, și cuprinzând partea cea mai bună a Ungariei, care e de-a stânga Dunării, pre locuitori i-au tăiat toate prădând și arzând, îngrozind pe cei rămași...”. Ei zdrobeau rezistanța armată și nu populațiile de țărani care le asigurau roadele pământului, după cum am văzut în alte surse. Dar desigur impactul acestor năvăliri asupra numărului locuitorilor a fost enorm, după cum aflăm din Diploma Cavalerior Ioaniți din 1247 și din anualele lui Pray: „Afară de acestea, fiind de cătră părțile Bulgariei, în pământul ce se numește Zemram, care mai de mult era deșert, s-au înmulțit cu locuitorii, care încă nu s-au supus unei episcopii...”. Pământul Zemram (în slavă înseamnă pământul ramilor, al românilor) este identificat de Șincai cu „Banatul Severinului, adică al Craiovei”.

În Cronica [redactată în versuri în franceza medievală, n.n.] lui Filip Mousket [înainte de 1220-1282, deci contemporan cu faptele descrise, n.n.] se povesteşte că „Regele Valahilor i-a învins, la trecători [în Carpaţii Orientali şi de Curbură, n.n.], pe tătari” în 1242. Misionarul franciscan Giovani da Pian del Carpini, menţionează în notele sale de călătorie că a întâlnit pe drumul nord pontic şi pe regele românilor Olaha.

Haşdeu îl citează pe academicianul maghiar Jerney care, la 1842 publică facsimilul dispoziţiei unui general tătar, în care se adresează saşilor să nu refuze moneda tătară de la secui şi vlahi (Zychy et Blachy). Era în timpul invaziei din Ardeal din 1241. Tot atunci la Braşov, pe 1 aprilie, voievodul român Posea (Posa) este învins şi ucis, împreună cu o parte a armatei sale de către armata generalului tătar Budzic. Aceste informaţii şi multe altele se găsesc în cronicile tătăreşti şi în patru cronici maghiare cunoscute: Rogerius, Pauler Gyula, Szilagy şi Ronaz Jenö.

Aportul lingvistic dar şi cultural, politic şi social al tuturor popoarelor migratoare, asiatice nu a lăsat urme vizibile în rândurile autohtonilor. Despre germanici şi slavi am văzut că erau apropiaţi cultural şi lingvistic de geto-daci, din rândurile cărora roiseră valuri-valuri cu secole sau milenii mai înainte, Dacia fiind leagănul şi matca celor mai multe popoare europene.

Marius Fincă

Acest articol a apărut în periodicul ZIGZAG român-canadian, nr. 207, aprilie 2016