getbeget

Concluzii, acuzaţii, motivaţii şi comparaţii

Prin enumerarea acestor opinii, voi căuta să scot în relief o serie de consideraţii despre varietatea fenomenelor privite din mai multe unghiuri, indiferent din care parte a baricadei facem parte, alături de protagonişti sau ca opozanţi. Este bine să le cunoaştem dramele complexe, cu ninusurile şi plusurile lor, raportate la condiţiile istorice în vârtejul cărora şi-au desfăşurat activitatea.

Intrarea în politică a poetului Radu Gyr a fost comentată de avocatul Petre Marcu Pandrea (1904-1968), fostul său coleg de liceu. Acesta a afirmat în 1956: „E o meserie de care habar n-avea şi nici nu are. Consecinţa, a făcut 13 ani de pârnaie”. (Revista Apostrof, nr.6/2016). Ca detaliu, Petre Pandrea, autorul curentului generaţionist, a fost cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, motiv pentru care a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, dar a efectuat şapte în lagărul de muncă forţată de la Ocnele Mari.

Jurnalistul Laurenţiu Ungureanu, în ziarul Adevărul din 26 februarie 2015, îl defineşte pe Radu Gyr în termenii următori: „Poetul Radu Gyr este deopotrivă angelizat şi demonizat (...). Despre Radu Gyr (...) se poate vorbi doar isteric şi nociv”. Tot acel articol ne dezvăluie faptul că, la 2 iunie 1945, în Procesul ziariştilor fascişti, Tribunalul Poporului era reprezentat de judecătoarea Alexandrina Sidorovici. Nimeni alta decât soţia lui Silviu Brucan, oportunistul care, în 1990 acuza comunismul, pe care l-a slujit mulţi ani, cu o fidelitate vibrantă.

Fără să forţez cronologia, adaug detaliul care atestă că, procesul ziariştilor naţionalişti a avut loc între 22 mai şi 4 iunie 1945. Lista celor 17 acuzatori din componenţa instanţelor Tribunalului Poporului a fost acceptată de regele Mihai, semnând Decretul 1402/27 aprilie 1945. Din grupul celor 14 acuzaţi a făcut parte şi Radu Demetrescu – Gyr, condamnat în final la 12 ani de închisoare, recursul tuturora fiind interzis prin Legea 312/24 aprilie 1945, votată special pentru acea speţă.

În cele 14 zile de dezbateri au depus mărturii nefavorabile foştii lor prieteni şi colegi de breaslă, care trecuseră în tabăra comuniştilor: N.D.Cocea, Zaharia Stancu, Ion Pas, Cezar Petrescu şi alţii.  Incriminările aduse ziariştilor naţionalişti din boxa acuzaţilor au fost deosebit de grave: vânzători de ţară, gangsterii presei, vipere, instigare la crime de război, complicitate la dezastrul ţării şi susţinerea unui regim odios.

În debutul procesului, pe prima pagină a cotidianului Scânteia, redactorul şef, Miron Constantinescu a scris un editorial din care extrag un fragment: „Cu scârbă şi ură priveşte poporul român la ei, cu ură şi scârbă privim boturile lor, mânjite cu sânge”. Secretar de redacţie era autodidactul Silviu Brucan, care, în 1948 a devenit profesor universitar la Facultatea de Ziaristică, apoi lingvist şi ambasador, deşi nu avea decât şase clase de liceu, adică zece clase în total!

 În ziarul România Liberă, din 22 martie 2016, jurnalistul Mihai Diac evocă un moment interesant. Parlamentarul Puiu Haşoti a recitat în şedinţa Senatului, versuri de Radu Gyr, ocazie în care a afirmat: „Trebuie să facem o separaţie foarte clară între nişte opţiuni politice greşite, pe care le-au avut aceşti oameni şi marea lor contribuţie la cultura română”.

Un alt demnitar, deputatul Aurel Vainer a declarat în plenul reunit al Parlamentului: „Vreau să punctez atitudinea pro aducerea în primul plan a mişcării legionare şi a unor lideri ai mişcării legionare – este vorba de poetul Radu Gyr, care a fost un pilon al mişcării legionare”(Mircea Marian – Ev. Zilei, din 22 martie 2016).

În ceea ce priveşte poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” au existat o serie întreagă de analize şi comentarii. Criticii literari şi instanţele judecătoreşti au stabilit că, versurile respective nu au tentă legionară. În aceste condiţii, poetul a fost realibitat de două instanţe judecătoreşti, decizii definitive, în care nu se precizează unde poate fi recitată poezia şi unde este interzisă. Aceste reguli le hotărăsc numai supraveghetorii celor care nu sunt edificaţi.

Concret, Dan Boicea, în revista Historia, din 2 iulie 2016, prezintă intervenţiile unor cărturari, referitor la poezia incriminată în continuare de către opozanţii autorului. Criticul literar Nicolae Manolescu a afirmat că, se face o confuzie între „legionarismul lui Gyr şi anticomunismul poeziei în cauză”. La rândul său, criticul literar Alex  Ştefănescu subliniază: „Dacă nu am şti că Radu Gyr a fost legionar la tinereţe, n-am vedea nimic legionar în această poezie. Este vorba de un strigăt de revoltă împotriva comunismului, în anii tragici în care ţăranii noştri erau deposedaţi de pământ de ocupanţii sovietici, în complicitate cu comuniştii români”.

Dar, conform unor situaţii în desfăşurare, verdictele se bifurcă şi judecăţile de măsură diferă. Spre exemplu, faptul că, poezia despre care vorbim intrată în legalitate, a fost recitată la Opera Română de politicianul Mihail Neamţu, al cărui tată nu a fost legionar, a provocat o serie de proteste virulente din partea adversarilor extremei drepte, vederi pentru care este acuzat declamatorul, în prezent. În schimb, faptul că, Tudor Gheorghe, al cărui tată a fost legionar, cântă de mulţi ani, în nenumărate concerte, cu sălile pline, versurile lui Radu Gyr, inclusiv poezia plină de învinuiri, această atitudine nu inflamează pe nimeni.

Se consideră că, sala unde cântă Tudor Gheorghe nu este o adunare politică, aşa cum a fost la Opera Română, unde a recitat Mihail Neamţu. Pentru a elucida acest aspect, apelez la un citat dintr-o scrisoare nesemnată, primită de subsemnatul la 2 martie 2013, trimisă de un intermediar, care face trimitere la poezia acuzată. Anonimul se referă la ce se întâmplă cu acele versuri, în funcţie de loc şi împrejurare: „Cântat de Tudor Gheorghe într-o sală de concerte, textul lui Radu Gyr rămâne un poem şi atâta tot. Uşor anacronic, uşor patetic-revoluţionar, dar, în fine, este o chestiune de gust. Dacă însă, acelaşi Tudor  Gheorghe ar candida şi ar face din cântec imnul său electoral, atunci problema s-ar pune exact în termenii în care ar trebui ea discutată, în cazul Neamţu”. Deci interzis, cu alte cuvinte, apărând delictul de opinie sau anularea libertăţii de expresie, afirmă opozanţii lipsei de alternativă.

Întrerupând din nou succesiunea temporală a citatelor, amintesc un alt caz, petrecut la data de 4 noiembrie 2012, în perioada când colaboram la emisiunea Vocea Românească, emisă de Radio CFMB din Montreal. Atât eu, cât şi coordonatorul George Rusu am primit o scrisoare de la unul din ascultătorii fideli monitorizării vigilente. Din epistola plină de sugestii dojenitoare, aproape de flagelare, voi extrage câteva fraze, care au avut scopul de avertizare: (...)cât îi priveşte pe ceilalţi, personalităţi care au simpatizat cu Mişcarea Legionară, mai luaţi o pauză. Dacă s-ar putea cât mai lungă. Nu ne interesează meritele lor pe plan literar sau alt domeniu, atâta timp cât s-au făcut părtaşi cu Mişcarea (...).

Domnilor, suntem încă în „Anul Caragiale”, dramaturg recunoscut ca unul dintre cei mai mari ai lumii (...), dar niciodată, pe parcursul acestui an, care se va încheia peste câteva zile, nu am auzit să pomeniţi ceva despre acest eveniment. În schimb, legionari ca: Gyr, Posteucă, Ţuţea şi Coja, şi-au avut spaţiul rezervat pe timpul emisiunii. Încheiat citatul. Din formulările autoritare se înţelege că, expeditorul este purtătorul de cuvânt al unui grup de ascultători cu vederi similare.

De-a lungul timpului, poeţii, romancierii şi ziariştii şi-au câştigat existenţa prin scris, sub diferite regimuri, considerate criminale, atât de extremă dreaptă ( carlist, monarho-fascist, antonescian), cât şi de extremă stângă (comunist). Dar, în loc să fie acuzate ambele extreme în mod egal, cei inclupaţi sunt numai naţionaliştii din perioada interbelică, asupra cărora se aruncă în continuare acuzaţii suplimentare şi retroactive.  

Nu pot fi uitate acele dezbateri, care nu au fost clarificate, tema fiind: „Talentul este sau nu umbrit de atitudine!”. Căutând câteva exemple, în comunism, în sistemul politic de extremă stângă, scriitorii Mihail Sadoveanu şi Eugen Barbu au făcut parte din CC al PCR şi din Marea Adunare Naţională, unde s-au luat cunoscutele hotărâri severe împotriva poporului român, naţie persecutată fără milă şi regrete.

Pe de altă parte, în perioada interbelică, Radu Gyr şi Nichifor Crainic au fost poeţi naţionalişti, consideraţi fascişti, de extremă dreaptă, deţinuţi politici anticomunişti, care au executat lungi condamnări în închisorile totalitariste. După eliberarea din temniţele comuniste au activat cinci ani (1963-1968), la revista Ministerului de Interne – Glasul Patriei, devenită, ulterior, Tribuna României. În timpul activităţii ca redactori ai revistei respective, niciun ofiţer de Securitate coordonator nu le-a reamintit că au fost criminali, antisemiţi, fascişti, etc. Interesul era să se folosească de ei. Au plătit pentru ceea ce făcuseră înainte. Şi într-un caz şi în celălalt este necesară analiza relaţiei dacă atitudinea afectează sau nu talentul.

O altă comparaţie, care poate fi inclusă în acea dezbatere, se referă la acuzaţia unora referitor  la scrierea anumitor imnuri. Astfel, în anul 1940, Radu Gyr a scris două imnuri naţionaliste: Sfântă tinereţe legionară şi Imnul muncitorilor legionari. Ulterior a fost incriminat pentru aceste acţiuni, puse în slujba unui regim criminal. Pe de altă parte, analizând partea opusă a comparaţiei, nu se poate uita că, în anul 1948, Aurel Baranga a scris imnul comunist – Zdrobite cătuşe. Cinci ani mai târziu, în 1953, Eugen Frunză şi Dan Deşliu au scris un nou imn comunist – Te slăvim, Românie!. Munca acestora din urmă a fost şi este deosebit de apreciată, pentru gradul înalt de ataşament faţă de regimul extremei stângi dar, la fel de criminal ca celălalt şi, mai ales, ilegitim.

Revenind la aspectul care ne-a demonstrat că actorii, compozitorii şi regizorii evrei români din Teatrul Baraşeum nu au fost deportaţi peste Nistru, a existat, totuşi, o excepţie. Este vorba de craioveanul Alexandru Mandy (Armand Abram Penchas, 1914-2005), care a stat o scurtă perioadă în Transnistria, între deportaţi, dar, în calitate de farmacist. Am fost onorat să-l cunosc, mai ales pentru faptul că era un bun povestitor, pe lângă celelalte calităţi artistice. Fusese mandatat de comunitatea evreiască cu importanta responsabilitate de supraveghere a sănătăţii bolnavilor, claustraţi şi neprotejaţi în faţa abuzurilor localnicilor şi a anarhiei pierdută de sub control.

După cum se ştie, deportările au încetat în octombrie 1942. Şase decenii mai târziu, persecuţiile evreilor din România au fost incluse în categoria Holocaustului lărgit geografic. Generalizarea  a provocat nedumeriri unor istorici, care au considerat că obiectul lor de studiu face parte din categoria ştiinţelor exacte. Într-un final, dezorientaţii şi-au dat acordul pentru revizuirea istoriei, într-un consens majoritar, cu unele excepţii. Adică, a ezitanţilor care amână, inutil, acceptarea Raportului Final, declarat document de stat, care nu poate fi comentat.

 Conform legislaţiei în vigoare, Holocaustul provocat de autorităţile româneşti nu poate fi contestat, negaţioniştii fiind avertizaţi că primesc sancţiuni corespunzătoare nesupunerii. În schimb, Gulagul românesc poate fi negat, fără frică şi pedepse. Referitor la dragostea de patrie, academicianul Dinu C.Giurescu a ajuns la o concluzie impusă de actualitate şi publicată în ziarul Cotidianul, din 26 august 2016: „Să-ţi iubeşti ţara a devenit o infracţiune! Scoatem generaţii în şir fără sentimentul de patrie”.

Samavolniciile care s-au petrecut în Transnistria şi la Odessa au fost relatate de reporterul de front, lt.col.ing. Vasili Grossman (1905-1964). Pe adevăraţii vinovaţi ai represaliilor contra evreilor români i-a consemnat în notele sale traduse şi publicate de americanii Liuba Vinogradova şi Antony Beenor. Cartea poartă titlul – Reporter de război, Vasili Grossman, Editura Vintaje, 2005, la care se adaugă şi altele. Volumul – Totul curge, scris de acelaşi Vasili Grossman a fost tipărit relativ recent, în anul 2014, la Editura Polirom, din Iaşi. La pagina 196 se află o frază care merită a fi citată: „Acolo unde nu există libertate umană, nu poate exista nici libertate naţională, căci, libertatea naţională este, înainte de orice, libertatea omului!”. Faptul că unele evenimente consemnate în aceste volume lipsesc din lucrările holocaustologilor actuali duce la o mirare, care va fi elucidată cândva şi incluse de cercetătorii de profil, în studiile respective.

Încercând să tragem o concluzie, Radu Gyr a fost ori un zbir toxic, ori un Apostol reflexiv, nu a fost nici una nici alta sau a cumulat ambele însuşiri. Ca de fiecare dată, în legile inevitabile ale comparaţiei apare acea întrebare de mai înainte, cu largi ramificaţii de înţelegere. O interogaţie valabilă şi pentru poeţii proletcultişti, care au activat sub umbrela comunismului, un alt regim criminal, dar de extremă stângă: „Talentul scuză sau nu atitudinea şi invers?”

Decizia îi aparţine cititorului vizat şi avizat.

Acest periplu dens şi intens merită o cugetare pe măsură: „Istoria este cea mai frumoasă poveste pentru oamenii inteligenţi” (Adrian Cioroianu, Emisiunea tv. -5 minute de istorie, episodul 162.)

Pentru a încheia dezvăluirile acelei perioade complicate, într-o notă plină de amuzament, voi face o divagaţie prin a aminti formularul care trebuia completat, în fiecare zi de sâmbătă, de către elevii claselor primare. Între anii 1948 şi 1953, şcolarii aveau obligaţia să-i trimită scrisori Marelui Stalin, Părintele Popoarelor.

Pe o foaie de maculator, sub un şirag de flori desenate în grabă de micul expeditor, se scria acelaşi text săptămânal: „Iubite tovarăşe Stalin, mă numesc...elev la şcoala...din localitatea..., raionul..., regiunea..., din Republica Populară Română. Vă raportez că în această săptămână am învăţat bine şi mă pregătesc să devin un pionier devotat socialismului şi apărător al păcii”. În final se înşirau numai notele bune şi i se adresau tovarăşului Stalin urări de viaţă lungă, cu speranţa că va călăuzi omenirea spre noi victorii, pe calea construirii socialismului şi a prieteniei între popoare.

Toate aceste tone de scrisori mobilizatoare nu puteau fi citite de importantul destinatar din capitala Sovietelor. Epistola însemna un angajament ferm, de a-i convinge pe micii şcolari despre însemnătatea avantajelor unui viitor sigur şi luminos. Era o modalitatea de a implementa politica de stalinizare în mintea curată a unor copii visători, dar uşor de manevrat. M-am anumărat printre miile de semnatari ai acelor rânduri stimulatoare, care niciodată nu au ajuns la Moscova, la Ocrotitorul Popoarelor.

Evenimentul a dat rezultate. La 5 martie 1953 s-a anunţat decesul neaşteptat al lui Stalin, omul de oţel, mort din cauza unei hemoragii cerebrale. Mulţi copii români au plâns în hohote, când au văzut portretul marelui dascăl cu panglică neagră şi eşarfa cernită ataşată la drapelul tricolor, înclinat la orizontală. Nunţile au fost interzise, singura care a avut loc fiind mută, cu horă simulată, fără muzică, întregistrată pe peliculă, într-un film unicat şi fabulos.

Uriaşul Stalin a avut înălţimea de 162 cm., motiv pentru care purta cizme cu toc înalt şi talpă groasă. A fost de o viclenie rară, profitând la maxim de naivitatea liderilor anglo-americani, în stabilirea graniţelor Europei şi Asiei. Ca exemplificare, la ora de geografie, în faţa planiglobului, profesoara l-a întrebat pe şcolarul Bulă, cu cine se învecinează URSS. Elevul a răspuns, spontan, sigur pe el, fără să privească harta: „Cu cine vrea ea!”.

Totdeauna, Marile puteri au stabilit hotarele popoarelor mici, inclusiv ambasadorul SUA la Chişinău, recent (27 august 2016) :” Republica Moldova nu este România. Trebuie să rămână un stat suveran şi independent”. Adică, problema unirii nu se mai pune astăzi.

Ion Anton Datcu

30 august 2016

Capitol din volumul aflat în pregătire – Erori au fost, erori sunt încă.