CRITICĂ DE CITITOR. 

ALEXOPATUL RĂTĂCITOR

SCURT  ISTORIC  DESPRE  HACK  WRITERS -  SCRIITORI DE  ÎNCHIRIAT

  GRUB STREET din  Londra se afla, în Secolul XIV, o parte în interiorul vechiului zid al cetăţii şi restul în afara zidului de apărare ridicat de romani şi care a fost de folos o mie de ani. Grub are mai multe înţelesuri dar, în acest caz, strada şi l-a  primit fiindcă a fost săpată superficial şi curăţată de rădăcinile copacilor tăiaţi mai de mult. Absolut banal început şi nume, dar va deveni strada obârşiei unei tagme arhicunoscute în toată lumea: pen for hire – condei de închiriat!  Odată strada întinsă în afara vechiului zid s-a parcelat şi, în timp, loturile s-au vândut ieftin. S-au  găsit antreprenori care să le cumpere şi, pe locuri ieftine, să ridice case ieftine cu chirii pe măsură. S-au construit case cu parter comercial, deasupra având două etaje şi sub acoperiş, atica cu mansarde şi lucarne mari – garret – cele mai ieftine şi mizerabile locuinţe posibile, ocupate în timp au fost ocupate de poeţi săraci şi începători, idealişti şi romantici care le considerau turnurile lor de fildeş de unde Londra, cea periferică, se părea că le stă la picioare. Frumoase iluzii terapeutice, gratuite!! Jurnaliştii şi scriitorii ajunși pe Grub Street, clarvăzători ai realităţii, trăind din ce apucau din scrisul comandat, pretins, se simţeau ca în închisoarea din Turnul Londrei, cu diferenţa că în turnul Londrei te urcai pe trepte de piatră, pe când la mansardele lor de aici se ajungea, dacă nu erau prea beţi, pe o scară de pod rustică, cărora târziu i s-a pus o balustradă șubredă cu care rămâneau în mână când cădeau de pe scară.

Şi aici, ca pe orice altă stradă londoneză, era bine aşezata şi mult preferata instituţie publică engleză The Pub – cârciuma – cu cele mai proaste şi ieftine băuturi, la lume săracă – băuturi ieftine şi proaste! De fapt erau numai trei feluri: berea englezească, cea mai proastă bere din lume după europeni, un whisky şi mai prost, de fapt după francezii naţionalişti nici nu există altfel de whisky, decât prost, iar pentru prostituate lichioruri colorate, dulci şi aromate cu te miri ce, prefabricate de cârciumar din resturile rămase în paharele clienţilor. Şi prostituatele de pe Grub Street, vai de capul lor, prostituate pentru clienţi săraci, se mai culcau cu ei şi pe datorie.  Clienţii cârciumii fiind săraci şi flămânzi se euforizau una – două, lansându-se docţi în toate filozofiile şi ideologiile lumii, pe care le ştiau după ureche. Discuţiile contradictorii erau crescendo  şi când terminau argumentele verbale treceau la argumente fizice, în clasica forma englezească  cu arbitri şi pariuri pe învingător. Învingătorul ori lua banii şi îi bea cu toţi împreună, ori ieşea în stradă după o prostituată cu tarif exigent „first money…” în timp ce, cel bătut măr, domnesc, era oblojit pe datorie, fiindcă de când lumea, prostituatele au şi suflet pe lângă pelvis. Bresle de prim rang!! Prostituţia nu este doar cea mai veche îndeletnicire ci şi cea mai răspândită, iar în acele vremuri în Londra, pe Grub Street, poeţii, jurnaliştii şi scriitorii s-au luat după ele şi au răspândit o altfel de prostituţie în scriituri ideologice, politice, narative de tot felul, după cum erau plătiţi, satisfăcând toate poftele clienţilor, la fel ca prostituatele. Astăzi, această nouă îndeletnicire de prostituţie a multor poeţi, jurnalişti şi scriitori e la fel de răspândită, precum cea mai veche îndeletnicire femeiască, nu atât din lipsă de mijloace de existenţă cât mai ales dintr-o mare cerinţa din partea clienţilor de tot felul. Bresle de prim rang în serviciul clienţilor!!

Vorbind despre clienţii care închiriază mânuitorii de condei pentru satisfacerea preferinţe lor s-au scris saci de cărţi, care mai de care, şi se scriu în continuare. La poeţi apelează de obicei îndrăgostiţii ce vor să-şi flateze iubitele cu scrisori de dragoste cuceritoare. Pentru poeziile de dragoste, preţul era mult mai mare şi se plătea după numărul strofelor, fiindcă aşa se scriau poeziile cândva. Jurnaliştii erau solicitaţi pentru chestiuni politice: propagandă, manipulări, dezinformări, polemici şi atacuri. Tocmeala prețului dura o zi întreagă sau mergea la alt  condeier pe bani. Se plătea după numărul cuvintelor, dacă clientul cerea un text scurt, jurnalistul ridica preţul pe cuvânt, atunci clientul lungea textul şi jurnalistul făcea o reducere la fiecare o sută de cuvinte în plus.  Scriitorilor li se cereau biografii sforăitoare, romane de dragoste lacrimogene, romane în care clienţii să fie portretizaţi ca învingători, biruitori de cartiere, oraşe, comitate. Tocmeala era întinsă dar formală, clientul vroindu-se mare personaj de carte, în timp ce scriitorului îi trebuiau bani să-şi plătească chiria şi datoriile.  Aşa a pornit noua tagmă, numită şi Grub Street Scribblers  care treptat, cu perseverenţa, de la supravieţuire la realizare, a devenit o industrie de notorietate şi rentabilă, trecând la publicaţiile lor, foarte variate, interesante şi vândute. Pe Grub Street Scribbers  au apărut editorii şi tipografii pentru Pen for hire – condei de închiriat şi rotativa banilor şi a renumelui a cuprins lumea londoneză. Scriitorimea londoneză de până atunci, cu stare materială asigurată, feudală şi burgheză, a fost şocată, nu a văzut cu ochi buni ridicarea acestei tagme de condeieri săraci, care prin metodele lor viciate şi pervertite, se afirmau şi câştigau locuri în literatură periferică, făcându-le concurenţă. Războiul vorbelor scrise s-a declanşat  şi învingătorii sunt hack writers  de  pe Grub  Street.  

Sintagma hack writer este peiorativă, dacă o privim numai etimologic. Hack are mai multe înţelesuri: cal de închiriat, cal de poştă, mârţoagă, salahor, scrib, lucrător la negru şi altele. În această sintagmă, este o scurtare de la hackney = cal de închiriat pentru călărit!! Dacă folosim hack writer se poate traduce, aproximativ, scriitor de închiriat (şi călărit)  ceea ce e foarte aproape de cea mai veche îndeletnicire socială feminină. Cum era de aşteptat, conform legii universale, oricărei forţe i se opune o contra forţă, exemplificată la fiecare pas şi în societatea umană, în care scriitorimea clasică londoneză s-a opus cailor închiriaţi pentru a fi călăriţi pe toate drumurile scrisului pe bani. La început a fost o fricţiune banală, în care clasicii au marşat prin ironie şi sarcasm asupra mârţoagelor din Grub Street Scribblers. Scriitorul Alexander Pope a scris o amplă lucrare „The Dunciad” considerată clasică prin caracterizarea critică, sarcastică la  adresa hack writers iar un pictor, William Hogarth, i-a caricaturizat în mizerabil. A urmat apoi un lung şi necruţător război de vorbe scrise, în urma căruia, încet, încet victoria a înclinat de partea cailor închiriaţi spre surprinderea generală. Dar şi mai surprinzător a fost faptul că  pentru mulţi indivizi banii miros cel mai frumos, destui clasici s-au molipsit de boala mârţoagelor pe bani, a prostituatelor cu condei, a mercenarilor cu peniţă!! O îndeletnicire morbidă a devenit o boală, boală a generat o molimă care s-a extins ca  o epidemie, fiindcă banii, cu mirosul lor frumos, sunt necesari iar scriitorii şi-au dat seama că se poate câştiga de două ori mai mult dacă devin şi ei  condeie de închiriat!! 

În Franţa, la  Paris, hack writers s-au numit libelliste, de la latinescul libellus ceea înseamnă carte mică, fiindcă erau scrise în mici broşuri pe o hârtie proastă şi vândute ilegal pe stradă. Libelliste trăiau şi aici în mizerie, se zbăteau pentru existenţă făcând parte din clasa socială de jos, motiv pentru care au fost cuprinşi în termenul proletariat literar. Deosebirea de hack writers a fost că aceştia au fost mult mai implicaţi în viaţa religioasă şi politică franceză, au fost foarte incisivi la adresa monarhiei. Unii susţin că, indirect au pregătit într-un anumit fel Revoluţia Franceză prin pamfletele lor. Se poate! Oricum literatura lor – libelle –  era mai mult politică decât cea socială şi ţintea, cum se pricepeau, viciile şi personalităţile societăţii franceze şi unii se pricepeau de minune, erau critici sociali sardonici. La fel ca în Anglia şi în Franţa a fost o reacţie puternică din partea unor personalităţi de mare anvergură literară şi filosofică. Diderot şi Voltaire i-a ridiculizat şi satirizat  pe mulţi libelliste.  Voltaire a spus despre ei, şi asta a rămas, că: ’„sunt mai prejos decât prostituatele”  

În secolele care au urmat condei de închiriat a devenit o practică răspândită printre jurnalişti şi scriitorime cărora numai banii le miros frumos. Astăzi pretenţiile clienţilor sunt tot mai diversificate şi mari iar caii de călărit pretind tot mai mult ovăz!! Capitalismul domină literatura prin programe strategice şi bani mulţi, spre deosebire de comunism care a dominat autoritar şi  imperativ cultura şi literatură prin sarcinile date de partidul totalitar. În comunism nu au fost cai de închiriat, toţi caii au fost rechiziţionaţi, cei ce s-au opus au ajuns la abator!!

Gândind la România, mă abţin de la detalii şi amănunte, pentru că nu e treaba mea de cititor obişnuit să o fac. Ţara însă e plină de critici şi istorici literari extraordinari, dintre care unii au un simţ olfactiv specific pentru cel mai frumos miros al banilor și cu mâna pe inimă pot jura pe orice .. carte că bucureștenii sunt în frunte. Totuşi, pentru a ajunge unde doresc, la Dan Alexe, vrând nevrând, nu pot sări trei trepte din istoria scriitorimii din România. Până la întregirea ţării, fenomenul condei de închiriat era cunoscut dar slab reprezentat, poeţii şi scriitorii români punând tot preţul şi aptitudinile lor pe independenţa, întregirea, identitatea societăţii româneşti, dragoste sacră de neam, lor acestea le miroseau mult mai frumos decât banii. Trăiau modest, Mihai Eminescu nu a pus nici un preţ pe existenţa sa materială. Jurnaliştii, ca jurnaliştii, se aciuiau pe unde erau atraşi de idei, de concepţii asemănătoare cu ale lor, ca să supravieţuiască sau se prostituau cu condeiul. Odată cu ocuparea României de Armata Roşie, NKVD-KGB, dictatura comunistă a Moscovei şi ridicarea Cortinei de Fier, majoritatea s-au lăsat convinşi să devină cai de călărit spre realismul socialist!! Simplu, tovarăşi!  Câţiva au scăpat printr-o crăpătură sau alta a Cortinei de Fier în lumea liberă, alţii s-au dat la fund. Degeaba fiindcă braţul de fier al partidului i-a scos şi pentru trecutul lor împotriva poporului român, a muncitorimii şi ţărănimii, i-a încarcerat şi sacrificat. Punct.

A treia treaptă, începe după Decembrie 1989, când brusca scăpare din compresiunea chesonului comunist, pe mulţi i-a dezorientat lipsa de indicaţii preţioase iar aţii au devenit confuzi de prea multă libertate, orbitoare şi au apucat tot felul de direcţii politice. Majoritatea au ales exodul în  libertatea străinătăţii şi-a mirosului banilor ei. Şi în acest haos post decembrist, în care sertarele scriitorimii erau burduşite de rezistenţă virtuală, la Bucureşti a sosit George Soros,  miliardarul evreu care, în 31 Decembrie 1989, a înfiinţat Grupul de Dialog Social şi a deschis sacii de dolari pentru caii de închiriat şi dresat să scrie ce vrea el!! Îndată, la cel mai frumos miros al banilor au venit, încolonaţi de Silviu Brucan, Gabriel Liiceanu, tovarăşul Andrei Pleşu cu tovarăşa Catrinel Pleşu, Gabriel Andreescu, Stelian Tănase, Alina Mungiu, Liviu Antonesei, Roman Patapievici, Adrian Cioroianu, Edward Helvig şi mulţi alţi cai şi mârţoage ce şi-au pus condeiul la picioarele dolarilor lui George Soros. Grupul de dialog Social şi ONG – organizaţiile non guvernamentale – finanţate de Soros au devenit în Bucureşti  o copie  a Grub Street din Secolul XVI,  cu nume schimbat în Soros Street pentru că a cumpărat aproape pe nimic toţi caii de închiriat şi i-a dresat să dezinformeze şi manipuleze societatea românească cu epoca de aur a toleranţei, până ce românii vor renunţa la propria lor identitate în faţa minorităţilor, a străinilor, a unor înalte porţi ale Secolului XX!! Ceilalţi scriitori, puţini, ce credeau sincer în valoarea renaşterii unei culturi şi literaturi naţionale, liberă şi specifică, au fost criticaţi şi marginalizaţi, atacaţi şi învinşi, rând pe rând, de mercenarii lui Soros. Privind şi observând atent lumea condeierilor români, de la George Soros încoace, îmi vine în minte ceea ce spunea Voltaire despre cei ce se înregimentează ca mercenari cu peniţa în manipularea lumii: sunt mai prejos decât prostituatele. Poate la vremea lui Voltaire, acum însă, prostituatele stradale sunt mult superioare lui Soros şi a mercenarilor săi, fiindcă  au trăsături evidente de conştiinţă şi caracter. Este o ofensă  a le compara cu manipulatorii plătiţi de  Soros. Dar, ca Soros sunt și alți afaceriști bogați ce își caută, și găsesc cu duiumul, mercenari cu peniță împotriva României și Românilor.

DAN ALEXE – UN MERCENAR RĂTĂCITOR

Citindu-i o carte, ”Dacopatia și alte rătăciri românești” – Editura Humanitas 2015, răsfoindu-i biografia şi ascultându-i nişte interviuri am părerea că nu e nimic mai mult decât un mercenar în căutare de stăpâni. Este convingerea mea personală, de cititor pe rânduri şi printre rânduri, de călător şi critic social, despre autorul volumului despre dacopati la care trebuie să adaug, de la început, că autorul este inteligent, educat, perfid şi mefistofelic, angajându-se numai la stăpâni ce plătesc foarte bine, indiferent ce i se cere să execute. Este punctul meu de vedere după atentă lectură. Fiind foarte bine înzestrat, cu abilitate, fără regrete sau remuşcări, poate îndeplini orice îndeletnicire, făcând parte din aceea categorie de indivizi superior dotaţi ce pot deveni foarte periculoşi când îşi transformă cutia craniană în cutia Pandorei şi o deschid!!

După lectura cărţii comandate este cert că şi-a găsit stăpânul mult căutat, din Afganistan până în Belgia, care i-a cerut denigrarea totală a poporului român de la începuturile lui şi cu care a încheiat un contract, nu după numărul cuvintelor ca pe vremurile Grub Steet, ci după numărul şi intensitatea abjecţiilor, calomniilor, defăimărilor istoriei şi culturii româneşti. Este ştiut şi cunoscut că astfel de cărţi se scriu numai la comandă, sunt foarte bine plătite şi se găsesc destui cultivaţi, fără conştiinţă, fără caracter, ce îşi vor uimi şi mulţumi stăpânii. Să urmărim cazul mefistofelicului mercenar cu peniţa, un fost român, rezident de Bruxelles şi devenit anti-român.

Dan Alexe s-a născut în 1961, undeva în Moldova, se declară român, român cu strămoşi aromâni, polonezi, greci şi etcetera. Nu are importanţă, după înfăţişare şi debit verbal ameţitor este un narator deosebit, de ultimă generaţie pentru actuala mass-media de Bruxelles, cu sarcina de a nega şi terfeli tot ce este românesc, de la origini până astăzi, este la fel ca Patapievici, Pleşu, Cărtărescu, Boia, lăsând impresia, discutabilă, că sunt mercenarii aceluiaşi stăpân.    

A fost student la Iaşi, a făcut filologie, limbi slavice, toţi ce făceau limbi slavice la Iaşi erau curtaţi la nebunie de la Moscova. Este poliglot „vorbesc, citesc şi scriu 15 limbi şi mai citesc şi înţeleg încă cinci”. Remarcabil palmares ce denotă inteligenţă, memorie, studiu dar şi şansa de a-şi găsi stăpâni în 15 limbi diferite. Ca student a făcut parte din grupul dizident de la Iaşi în frunte cu Dan Petrescu, cumnatul lui Ioan Petru Culianu din Chicago, Luca Piţu, Liviu Antonesei şi Sorin Antohi, omul de bază al Securităţii, infiltrat în tânărul grup anticomunist. Grupul, prin informatorii devotaţi ai Securităţii, a fost urmărit riguros, iar în 1983 l-a arestat, interogat, prelucrat şi atras de partea ei, apoi l-a înlăturat din redacţiile celor două reviste studenţeşti. Când a terminat facultatea, Dan Alexe a refuzat să facă apostolat de dascăl la ţară, conform hotărârilor de partid şi de stat care, e drept, educa gratuit universitar dar după absolvire îi repartiza în mediul rural pentru ridicarea nivelului de trai şi cultură. Refuzând apostolatul a devenit ghid turistic pentru străini pe litoral. Ghizi turistici din vremea epocii de aur aveau doi stăpâni: unul la care semnau condica de prezenţă şi altul la care semnau notele informative, aşa era, aşa se ştie. O, tempora mutantur nos et mutamur, nu-i aşa Dan Alexe? În 1988, s-a săturat de-a mai bate plajele, ca ghid turistic poliglot, s-a dus la Securitate şi a cerut paşaport de plecare definitivă din România, ceea ce la vremea aceia era la fel ca şi când intrai în tutungerie să iei un pachet de ţigări. Aşa a fost şi în cazul lui Dan Alexe care, în câteva săptămâni, a spus adio epocii de aur şi bine te-am găsit Radio „Free Europe”. E foarte clar pentru toți românii din spatele Cortinei de Fier. O, timpul se schimbă şi noi cu el, nu-i aşa Dan Alexe? După ce Radio „Free Europe” a dat chix, fiindcă şi Europa de Est devenise free, Dan Alexe şi-a deschis postul său de radio liber, la Kabul. Da! Exact acolo, în Afganistan, ţara cultivatorilor de mac şi a oamenilor care s-au opus englezilor, ruşilor, americanilor. Dar căutătorilor de limbi străine şi de stăpâni le stă bine cu drumul şi Dan Alexe şi-a luat bocceaua în spinare şi a plecat în Caucaz. Ajuns la boccea trebuie făcut o paranteză despre eruditul nostru lingvist care, în cartea sa, are sarcini precise împotriva dacilor, a limbii vorbite de ei, prin distorsiuni şi răstălmăciri ale realităţii istorice prin folosire forţată a lingvisticii. Astfel, vrea să ne facă impresia că vechii locuitori aşezaţi în spaţiul carpatin, strămoşii noştri istorici, nu aveau o limbă a lor, adică nu au fost în stare ca celelalte seminţii, triburi, popoare din jurul lor să formeze cuvinte pentru ceea ce făceau sau aveau, pentru cele din Natură ce îi înconjura, ei foloseau doar gesturi şi nişte sunete. Probabil aşa ar fi rămas, şi noi la fel ca ei, dacă nu ar fi trecut prin spaţiul carpato-ponto-dunărean nişte nomazi de departe şi care ne-au dat, aşa erau ei darnici, din limba lor, indo-europeană, nişte cuvinte. După ei au urmat cei din Latium care au venit direct de la Roma să ne înveţe limba latină, să ne înţelegem între noi, să putem striga unii la alţii de pe un deal pe celălalt: „Mă, Ioane, mă, griji că-ţi mâncă câinele pita şi slană”… puncte, puncte până trec cuvintele împrumutate de pe un deal pe celălalt…„Taci mă, şi nu te frigă grija, că brişca-i la mine, n-are cu ce le mânca!” Şi în timp, strămoşii noştri, după Dan Alexe, au tot împrumutat cuvinte de la toţi care au venit peste ei, fiind mult mai uşor să împrumuţi decât să ai capacitatea intelectuală de a forma o limbă proprie. Concluzia lui vrea să fie că ne tragem dintr-o stirpe retardată care, cu chiu cu vai, abia a reuşit în mii de ani să formeze doar câteva cuvinte, restul numai şi numai împrumuturi!! Aşadar, Dan Alexe luând-şi bocceluţa la spinare, ne explică că este un cuvânt împrumutat de la turci, că şi ăştia au venit peste noi cu bocceaua în spate câteva secole de-a rândul. Un rumân, mai viteaz, într-o ocazie, i-a întrebat ce duc în legătura aia şi turcii au zis un pietroi!! „Zalmoxis!! Da, de ce bre, turcilor?”… „Poruncă de la Suliman Paşa, dacă ne înving ghiaurii, aruncăm bocceaua jos şi putem fugi mai repede”. Am făcut acest „intermezzo” până ce a ajuns Dan Alexe, cu bocceaua în spate în Cecenia, la Groznîi să bea cu Generaalul Dudaev, un eveniment important din viaţa căutătorului de limbi, tradiţii şi stăpâni, eveniment pe care niciodată nu-l omite a-l spune şi scrie cu mândrie tuturor. Afară de faptul că a băut cu Dudaev, altceva nu l-a interesat, din lupta de emancipare a cecenilor, cum nu l-a impresionat nimic din încrâncenarea poporului român în istorie. Aşa-s mercenarii, trec precum câinii prin apă, la mal se scutură şi merg mai departe adulmecând.

Dan Alexe s-a întors în Europa, în Belgia chiar în Bruxelles unde e mare căutare de poligloţi, de mercenari pentru parlamentul european, considerat de mulţi europenii un teatru de marionete şi astfel, în AD 2015, librăriile din România s-au umplut de volumele lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu. Editura nu scrie câte exemplare are tirajul editat, doar că copyright îi aparţine. În cazurile de cărţi comandate se practică această înţelegere între cel cu bani şi interese să i se scrie și editeze la comandă cărțile, cu timpul toate astea ies la iveală. A trecut ceva apă pe Tamisa de la începuturile modeste de recoltare a mercenarilor cu peniţa pe Grub Street, până acum, la Bruxelles când interesele celor ce vor să stăpânească angajează mercenari pentru ţelurile lor mari, globale, deci plătesc și editori. Dan Alexe recunoaşte că nu a bătut, cu manuscrisul în braţe, la poarta Humanitas, ci Gabriel Liiceanu l-a invitat la editură. Domn mare Gabriel Liiceanu, de editor nici nu mai vorbesc, are maniere alese, dacă dedesubturile afacerilor au fost aranjate.            

Volumul de 350 de pagini a lui Dan Alexe, are opt secţiuni, ca opt raiduri de bombardamente peste tot ce românii credeau, susţineau şi demonstraseră că face parte din identitatea lor milenară, dar din care, după raidurile lui Dan Alexe s-a ales praful şi pulberea, arătând la fel ca Dresda după 15 Februarie 1945!! De ce?! Din interesul unor puternici străini ce şi-au găsit mercenari pentru acest ţel de cucerire şi jefuire. Din prima secţiune aflăm că noi, românii trăim în ţara lui mici şi bere…că suntem în depresie religioasă…cu basmele împrumutate de la vecini… şi suntem nişte tembeli. Secţiunea a doua este despre dacopatie, termenul este construcţia proprie a lingvistului poliglot, format din românescul dac şi din grecescul pathie = suferinţă. Pathie – suferinţă este des întâlnit în terminologia medicală: cardiopatie, pneumopatie, hepatopatie şi tocmai era să uit psihopatiile, adică suferinţele psihice, incurabile, ale unora, chiar cu multă carte, fiindcă vorba ardeleanului, probabil, după Dan Alexe, împrumutată: unde-i multă minte, nu-i toată bună şi trag concluzia că mulţi domni o folosesc numai pe cea nebună. Dacopatia este teza lui Dan Alexe prin care respinge şi desfiinţează în mod grobian pe toţii românii, de la obişnuiţi la erudiţi, care încearcă, susţin şi dovedesc însuşirile geto-dacilor şi specificitatea de popor primordial din marea familie tracică din antichitatea aşezaţi în partea de Sud Est a Europei. Felul cum luptă împotriva veridicităţiilor arheologice, istorice, lingvistice în această secţiune demonstrează că este o teză comandată şi plătită. Fiindcă la educaţia, cultura şi abilitatea verbală şi scrisă pe care le are, numai aşa se poate explica ceea ce a scris despre români sau, poate că s-a rătăcit mintal, făcând o formă personală de sociopathie, în urma căruia i se poate crea un termen personal de alexopatie. Secţiunea a treia e o lucrătură lingvistică amplă prin care ne copleşeşte cu împrumuturile lingvistice între popoare, absolut firesc, dar nici un popor nu a împrumutat vreun cuvânt, nici măcar o onomatopee de la daci fiindcă, aşa cum se ştie de la Dan Alexe încoace, dacii nu au fost în stare de o limbă proprie ci numai de împrumuturi, pe care nu le-au mai înapoiat. Şi, ca exemplu pe care îl comentează cu amploare, stufos ne aduce la cunoştinţă că strămoşii noştri au împrumutat de la ruşi şi pizda, aşa e în carte scrisă cu aldine. Norocul dacilor și al românilor cu rușii, altfel nici acum nu aveam cuvântul. Secţiunea a patra, demonstraţiile lingvistice împotriva ideii că limba română ar avea rădăcini proprii, continuă. Totuşi, în persiflare, prin jocuri de rădăcini de cuvinte, s-ar putea ca mămăliga să aibă ceva în comun cu noi fiindcă nu explodează!! Probabil, în cutia craniană a lingvistului, mâncările altor popoare pot să şi explodeze, ca poliglot putea să ne dea exemple. Secţiunea a cincea este despre importantul aport al cuvintelor ţigăneşti la îmbogăţirea limbii pe care o vorbesc românii în aceste zile, când foarte des folosesc mişto şi nasol. Şi nu numai atât, dar mai ales cât ne-au îmbogăţit cultura şi faima în lume. În următoarea secţiune ne demonstrează cât suntem de balcanici, ne place sau nu, dar după Dan Alexe ar trebui să fim mândri, chiar să renunţăm că suntem din Munţii Carpaţi, să ne numim balcanici, ce înseamnă de asemenea munte şi asta datorită faptului că atât sârbii cât şi bulgarii cântă manele ca şi românii. Secţiunea a şaptea este foarte bine venită fiindcă ne scuteşte de teoriile lingvistice antiromâneşti, Ne dă un răgaz interesant, îl descoperim ca pe un narator plăcut cu un dezvoltat spirit de observaţie pe care-l prelucrează literar cu umor şi satirice sclipiri. Susţin, şi acest capitol dovedeşte, ca este inteligent, este literat, dar în loc să facă literatură de calitate, de care este capabil, coboară în rândul mercenarilor ordinari. Ultima secţiune, intitulată „Mult e dulce şi apoasă” parafrazând „Mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim”, ne dovedeşte cât de josnic poate coborî un mercenar cu peniţa, în cazul de faţă Dan Alexe, care îl atacă defăimător pe Mihai Eminescu! Nici nu putea să-şi termine această cartea comandată fără un atac la poetul nostru naţional, dar o face pe la spate, cu josnicie, recurgând la un artificiu, introducând poeţi naţionali din Sud Estul Europei, pe care îi clasifică în derizoriu poeţi naţionali provinciali, în aceiaşi oală, în care referirile la Mihai Eminescu sunt relevante, ajungând până unde se cere şi impune, prin corectitudinea politică a tot stăpânitoare, la perpetuarea antisemitismului în România de azi. Deşi la valoarea sa intelectuală e greu de crezut că nu cunoaşte adevărul istoric şi reacţiile adverse ale antisemitismului foțat, dar mercenarii ţin cont numai de simbria lor.

MERCENARUL ALEXOPAT - MANIPULATOR PERNICIOS.   

Dan Alexe, vrând să fie şi original faţă de patronul său, a creat termenul de dacopatie şi derivate, referindu-se la dacologii şi dacofili, dar a ieşit o pseudo-daco-patie, fiindcă aceşti români şi chiar şi nişte străini, interesaţi de istoria noastră, începând de la geto-daci, nu acuză nici o suferinţă, doar o curiozitate istorică, încercând să dezlege enigmele ei. Sunt preocupaţi de istorie, arheologie, citesc şi călătoresc, studiind vechi documente prin marile biblioteci, admirând statui antice de daci prin marile muzee, privind statuile celor opt daci nobili ca înfăţişare pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare din Roma, se uimesc, se întreabă, deschid ipoteze şi teorii, vor să dezlege dileme şi trileme istorice şi arheologice, se întâlnesc în congrese de dacologie, în spirit şi formă academică. Este o activitate intelectuală normală, fără urme de suferinţe psihice. 

Nu comentez, doar amintesc că, în România interbelică, după apariţia volumului GETICA – o protoistorie a Daciei a lui Vasile Pârvan, cei ce se înţepeniseră definitiv în teoria romanizarii şi latinizării Daciei au lansat împotriva lui o torpila de hârtie daco-mania fără nici un efect, pentru că la vremea aceia Ro-mania era întregită şi naţională, iar majoritatea românilor o iubeau cu dăruire, erau preocupaţi de trecutul ei şi vroiau cât mai mult adevăr despre identitatea lor. Azi, în vremuri de pre-globalizare europeană, s-a trecut la Ro-fobie în care o mulţime de Dani-Alexi atacă şi demolează trecutul şi identitatea României, calomniază şi defăimează românii din trecut ce s-au dedicat cu trup şi suflet patriei, generaţii de-a rândul. Oare nu ar fi mai nimerit să se ocupe de problemele actuale, sunt multe, poate rezolvă vreuna. Trecutul e trecut.

Ascultaţi cum îşi începe alexopatul atacul pentru care a fost plătit: „Sursele antice despre identitatea daco-geţilor sunt egale cu zero.” (pag.50) Şi ca sa ne convingă, compară cele zise de greci şi romani despre daci şi geţi cu valoarea mătasea-broaştei de pe lac. Clar cu cine avem cunoştinţă. După un astfel de enunţ categoric şi imperativ, Dan Alexe şi-a dat examenul în faţa istoricilor, iar în faţa cititorului educat devine un zero, pardon, 00! Cititorul român ştie de la istoricul antic Strabo că „dacii şi geţii vorbeau aceiaşi limbă” (prin urmare, dacii aveau o limbă recunoscută, nu stăteau cu braţele încrucişate pe marginea timpului după împrumuturi. Pentru această precizare, hack writer moldovean îl consideră un zero pe marele istoric, geograf şi filosof antic. Ori îi bolând ori îi plătit să scrie bolânzii. Nici istoricul Herodot, care timp de două mii de ani a fost universal recunoscut ca cel mai mare istoric al lumii antice europene, nu scapă pentru că a scris, în Istorii – capitolul IV: „Cei mai viteji şi drepţi dintre traci sunt geţii” pentru această comparaţie în favoarea geţilor, mercenarul cu peniţă îl scoate dintre istorici şi-l face jurnalist (pag.52) acuzaţia fiind: a scris după un zvon! Săracul Herodot, până la alexopatul moldovean i-a fost! Început promiţător, istoricii antici sunt zero, deci şi istoria lor e zero, iar, dacă i se comandă, Dan Alexe scrie el o istorie antică, pentru că el ştie mai bine decât Herodot şi Strabo cum a fost atunci! După ce şterge şi neagă sursele antice, trece la teritoriul dacic despre care scrie că e o construcţie romantică a dacopaţilor, construcţie pe care el lingvistul o demolează cu condeiul; atât dimensiunile cât şi populaţia Daciei. Pentru el nu a existat un regat unit sub Burebista sau Decebal, ci doar un teritoriu sălbatic, cu populaţie redusă şi dispersată, căruia nu i se cunosc limitele şi pe care trăiau grupuri tribale neomogene, migratoare ce vorbeau limbi diferite. Aceste fabulaţii le întinde pe pagini întregi şi în concluzie: Îi numim „daci” pentru că aşa ne-a învăţat romantismul naţionalist de la Bălcescu şi Pârvan încoace (pag. 5. Cât de mare poate fi rătăcire unui psihopat, cât de falsificator poate deveni pentru o simbrie, oricum l-a depăşit în teorii pe istoricul Robert Roesler, care a golit Transilvania de rumâni pentru ca unguri să spună că au fost primii acolo!! Sunt hărţi ale europenilor pe care Dacia este trasată şi însemnată un mileniu întreg, se găsesc şi la Vatican, din nefericire nu se mai găsesc cele două volume istorice ale războaielor daco-romane. Patru războaie au dus romanii imperiali împotriva dacilor până au reuşit să cucerească o parte din Dacia, cea care avea aurul şi sarea, domnule Dan Alexe, două sub Împăratul Domiţian, şi două cu Împăratul Traian, acele istorii ne-ar fi adus mult mai multe date istorice despre daci şi Dacia, aţi fi avut mai multă mătasea broaştei pe balta pe care orăcăiţi! Dar şi fără ele, oamenii citiţi ştiu de daci şi Dacia. Împăratul Traian, după războaiele cu dacii, în semn de bravură militară, şi-a luat şi numele de Dacicus, fără să ştie de romantismul naţionalist a lui Bălcescu şi Pârvan. Să argumentam pentru cititor - pe alexopat îl lăsam în plata pre-globalizării de Bruxelles – în Forumul Roman se află cea mai mare istorie gravată în piatră, din toate timpurile, şi sunt despre războaiele dintre daci şi romani pe Columna lui Traian!! De ce oare, când într-o mie de ani romanii republicii şi imperiului au dus-o dintr-un război în altul? De ce dintre sutele de războaie în care au fost învingători au ridicat numai câteva arcuri de triumf si columne, iar Columna lui Traian, e cea mai mare, cea mai elocventă despre daci?? Ca să apară un Dan Alexe, după aproape două mii de ani, să pună în scriitura lui de comandă pe traci, geţi, daci şi Dacia în ghilimele, să dea impresia că sunt născociri ale dacopaţilor lui! Ce ordinar, să-şi defăimeze nația pentru o mână de arginţi!! Scriitorimea şi istoricii români ar trebui să contracareze relele intenţii, rătăcirile, lui Dan Alexe, care s-a alăturat grupului Patapievici – Boia & comp! Nepăsarea faţă de aceste minimalizări în ridicol şi defăimări grosolane este complicitate tacită sau poltronism din partea scriitorimii şi specialiştilor români, care se scuză cu nu ne punem mintea cu Dan Alexe! Foarte, foarte greşit fiindcă el este inteligent şi fără caracter, prin urmare foarte periculos ca hack writer!

De la Bălcescu şi Pârvan, mercenarul sare la gâtul lui Nicolae Densuşianu pentru că în mult comentata, în fel şi chip, Dacia preistorică, autorul este înclinat spre fantezii şi teorii rasiale !?! Alexopatul a luat-o razna rău de tot, mai avea un pic şi de la teorii rasiale, ca e plina lumea de ele, îl putea considera pe Nicolae Densuşianu un proto-legionar antisemit şi primea un bonus. Dar şi fără această extensie scurtă şi la modă, îşi lasă deoparte specialitatea – pe care o afişează ca ştiinţa ştiinţelor, prin care el rezolvă toată istoria lumii – când în fapt lingvistica, chiar aşa de diversă, stufoasă şi amestecată, nu le poate duce în spate pe toate câte ar vrea el şi se dă psihiatrul „cazului clinic” Nicolae Densuşianu ce este ignorant şi maniac de Secolul XIX (pag.60). Nu am citit Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, dar ştiu că autorul a fost ardelean educat la Blaj şi Sibiu, fiind un elev şi student eminent. A început ca notar la Făgăraş, a devenit membru corespondent al Academiei Române, apoi bibliotecarul Academiei, când a făcut cercetări în bibliotecile din Transilvania, Ungaria, Austria şi Roma strângând 38 de volume de manuscrise despre poporul nostru, de la daci până în zilele lui. A fost numit director al Bibliotecii Naţionale Militare şi a scris monumentala istorie Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria Pe această somitate culturală a vremurilor sale, alexopatul îl face caz clinic, cu următoarele semne psihiatrice: ignorant şi maniac, ocultist, fără studii de istorie, iar prin Dacia preistorică dă dovadă de magmă dementă, un delir mistic (pag. 60 şi 94). Ce neruşinat, nici faptul că e mercenar cu condeiul, nu-l scuză. Secolul XIX-lea a fost un secol efervescent, cu tendinţe marcate de naţionalism în toată Europa şi protocronismul (protos = primul, cronos = timp) era o adevărată carieră de date pentru bazele naţionalismului general din acel secol. Nicolae Densuşianu se înscrie printre ceilalţi care au cercetat şi compilat timpul începuturilor şi la fel ca toţi ceilalţi protocronişti a scris laudativ despre poporul său. Dacă istoricii, nu indivizi cu condeiul de închiriat, ar face un amplu studiu comparativ între protocroniştii secolului XIX-lea vor vedea că toţi se înscriu în aceiaşi parametri laudativi şi înfloritori ai naţiunii lor. Protocronismul se practică şi astăzi în istorie şi literatură, e doar o întoarcerea la primul timp, fără a fi nevoie de autorizaţie semnată de Dan Alexe, ca să nu mai vorbim de arheologie care scormoneşte după primul timp istoric. Oamenii de cultură sunt liberi să-şi aleagă preocupările şi să pornească cu ele la drum, numai Cronos va hotărî dacă drumul fiecăruia va fi lărgit, pietruit, marcat şi luminat sau va ajunge o cărare înfundată în uitare. Prin urmare, cei ce scriu să judece bine şi să nu acuze sau denigreze pe cei din generaţiile anterioare, e decent să rămână în rândul generaţilor lor cu critica semenilor. Voi exemplifica cu Dan Alexe acest enunţ, presupunând că nu s-ar fi născut în 1961 în Moldova, ci o sută de ani mai devreme în Transilvania, ar fi făcut parte din generaţia de romanii ardeleni a lui Nicolae Densuşianu, exact în timpul în care maghiarizarea românilor ardeleni atingea cote ale asimilării primejdioase, cum ar fi gândit şi ce ar fi scris Dan Alexe? În orice caz, nu ceea ce scrie astăzi după urechea grefată la Bruxelles. Raţionamentul complex al evoluţiei sociale, de la o generaţie la alta, este şi un catalizator de decenţă şi bun simţ social.

Nu vorbim de bun simţ social în cazul sociopaţilor şi psihopaţilor, o largă categorie de indivizi cu personalitate instabilă şi neprevăzute reacţii care, în spatele unui şarm permanent afişat, condus inteligent, maschează trăsături egocentrice, de supremaţie şi dominaţie, interese bine şi subversiv urmărite, pe un fond afectiv minim reprimat de un egoism cavernos. Un tablou general din care face parte, mai mult sau mai puţin, şi alexopatul mercenar în discuţie care, după ce le-a dat istoricilor antici nota zero, după ce pe daci şi Dacia le-a scris în ghilimele, considerând că şi cuvintele uzuale le-au împrumutat de pe la seminţiile ce au trecut prin spaţiul carpato-danubian-pontic, mult, mult mai târziu de când eram noi aici, trece la un alt atac.

Întâi face pregătirea atacului, pe câteva pagini, în care ne scrie cum au fost asimilaţi total galii, iberii (sic, lingvistule) celţii, după care ajunge la concluzia: unificarea lingvistică a Daciei s-a produs datorită latinizării şi graţie cuceririi romane (pag. 70). Rog istoricii să desfăşoare această frază pe argumente şi să desluşească clar intenţiile acestui pen for hire – condei de închiriat. Eu, cititorul fără studii, ştiu doar că în Anglia romanii au stat 400 de ani, în Iordania și Palestina alte sute și sute de ani şi nu i-au latinizat pe băştinaşi, în schimb i-a unificat lingvistic pe daci în 165 de ani, având în vedere calităţile eminente de profesori ai legionarilor cuceritori şi aptitudinile dacilor faţă de latină cum nu s-au mai întâlnit în tot Imperiul Roman!! Ştiinţificul lingvistic alexopat, ştie şi mai multe, din care ne scrie şi nouă cititorilor, că unificarea lingvistică a durat şi după retragerea romanilor, prin contactul permanent cu triburi deja latinizate dimprejur sau de la câmpie. Aşa da, acum pricepem cum e cu unificarea lingvistică din Maramureş până în Câmpia Bărăganului a rumânilor. Şi io, un dacofil ca atâţia alţii, fost medic în Maramureş, credeam că şi-au păstrat limba lor fiindcă au fost daci liberi, cum au scris istoricii! Da de unde, după moldoveanul lingvist aflăm noi, dacofilii, că nişte triburi latinizate, nu ştiu unde şi când, au trecut munţii ce înconjoară Maramureşul să continue opera unificări lingvistice prin latinizare. Ce noroc că a găsit Dan Alexe o explicaţi pe care o impune. Tot de la el citim că toţi ibericii (locuitorii Peninsulei Iberice) au fost şi ei latinizaţi, cu mic cu mare, cu excepţia bascilor protejaţi de izolarea munţilor (pag.67). Curios că triburile latinizate din peninsulă nu au trecut munţii să-i latinizeze şi pe basci, erau şi acolo trecători prin munţi la fel ca în Maramureş!

Îmi place tot mai mult de alexopat, nu-i prost deloc, dar are o patie, o suferinţă cu personalitatea şi-a pierdut integritatea şi pune raţionalitatea la spate, când alege din istorie numai ceea ce trebuie să scrie în cartea comandată. De exemplu, dacă învăţaţii antici au scris apreciativ despre geto-daci sursele lor le-a considerat egale cu zero, iar Herodot a fost coborât din rang până la nivel de jurnalist! Dar, găsind el în Xenopol că, atât Strabon cât şi Herodot au arătat şi faţa cealaltă a medaliei despre daco-geţi, nişte briganzi nomazi şi poligami (pag.76), Dan Alexe jubilează încă odată, sursele antice nu mai sunt egale cu zero, îi ridică înapoi în rang pe cei doi şi începe canonada pentru care a fost plătit. Din nou dacii, de data asta fără ghilimele, sunt prezentaţi ca ultimii oameni, seminomazi, detestând munca în schimb preferând incursiunile de jefuire, își vindeau surplusul de copii în special fetele iar femeile erau lipsite de moravuri iar ei poligami și-n funcție de rang era și numărul femeilor ce le aveau. Nu se știe nimic de limba lor, de cultură nici vorbă, cu religie ambiguă cu mult rituale păgâne (pag. 76 – 79). Aşa scris, deși dacă ar citi istoria acelor vremuri ar afla că toate astea erau comune lumii de atunci. Oricum or fi fost geto-dacii civilizaţilor imperiali le-au trebuit patru războaie să-i înfrângă, şi numai o parte din Dacia. Şi fiindcă tot am ajuns la comportamentul moral de atunci, să aruncăm o privire și la imperialii romani, cei mai latini și civilizați, să ne scrie ceva și despre Elagabalus?!!

Citindu-l pe Dan Alexe încep să înţeleg mai bine sintagma noastră ţărănească de neam prost ce se potriveşte mai bine unor domni cu carte, ce vor să sară mai sus ca puricii – comparând după proporţii – şi mie a început să mi se facă greaţă corticală citind daco-inepţiile acestui hack writer. Să i le citească Gigi Becali ce l-a dus cu helicopterul la Muntele Atos, să afle cum l-a portretizat pe el şi pe monahii români de acolo, suferinzi de un protocronism clinic.    

Capitol din volumul de critică socială ”Vara pisicilor negre” de Corneliu Florea,

apărut la Editura Aletheia din Bistrița în 2016.

Va recomand să citiți ”Dacopatia si alte rătăciri românești” de Dan Alexe.

DA