getbeget

Victoria răului pandemic asupra binelui anihilat

În urmă cu ceva ani, în volumul „Preţul Tăcerii”, apărut pe parcursul anului 2005, scriitorul Olimpian Ungherea a formulat câteva consideraţii despre Rău şi Bine. Parcurgând acele rânduri am aflat că „Răul este ca o apă otrăvită. (...) Răul e, deopotrivă în noi şi dincolo de noi.(...) Răul curge permanent, ca un fluid gigantic de energie malefică. (...) Etern este răul. Binele stă sub semnul clipei”.

Am adăuga noi un mare adevăr, care confirmă cele de mai sus. Adică, ne vine mult mai uşor să apelăm la rău, de a face rău, de a provoca multă suferinţă celor din jur. In schimb, pentru a face bine implică grele eforturi, multă sudoare. Există cazuri, în care, atunci când faci un bine cuiva, culmea, îl capeţi de duşman, chiar pe destinatar!

Referitor la acest ultim aspect, în vorbirea uzuală circulă un proverb trivial, dar real : „Facerea de bine e violare de mamă”. Evident, se observă, că am ocolit forma vulgară din exprimarea licențioasă. De obicei, există semeni, care au posibilitatea de a alege între bine şi rău. Cei care urăsc tot ce mişcă în jur, apelează, de regulă, la a doua variantă, aflată permanent la îndemână, care se potriveşte ca o mănuşă făcută din pielea unui sadic personaj din împărăţia iadului.

Cei care fac rău, adică profesioniştii violenţei, sunt indivizi presaţi de anonimat, frustrări, invidie şi ură cât cuprinde. In disperarea lor de a se remarca cu ceva, aceste nulităţi provoacă multă patimă în jurul lor, prin nesfârşite hărţuiri ticăloase şi pline de venin. Filozoful Mircea Vulcănescu ne avertiza în urmă cu mai multe decenii: „Nu lăsaţi valoarea singură. Faceţi o horă în jurul ei, să o protejaţi de ostilitatea imposturii”. Asta a fost atunci.

Acum, hora se desface larg, pentru a trafica ceva, orice, oricând şi oricât. Filozoful Andrei Pleşu afirma, cândva, că fostul îndemn din tranşeele de la Mărăşeşti „Pe aici nu se trece” s-a actualizat. A apărut oferta, tentaţia sau corupţia care ne domină profund : „Putem negocia”! Pe diferite planuri s-a demonstrat că mai greu pot să apară forme de violenţă între două valori, între două inteligenţe, între două persoane educate.

Conflictul devine iminent, atunci când intervine o non-valoare, un individ ignorant sau cu gândirea îngustă, limitată, intolerantă. Adică, acel adept al cruzimii, hărţuirii şi agresiunii asupra celor care au muncit mult pentru a urca pe scara valorică. Filozoful Constantin Noica a ajuns la o concluzie bizară: „Negativiştii iartă, mai degrabă, crimele cuiva, dar nu pot ierta în ruptul capului, meritele celui invidiat, care a asudat mult pentru a urca pe scara notorietăţii.”

Puţinii care îşi mai iubesc patria au fost luaţi în vizor de cei care consideră că patriotismul înseamnă naţionalism periculos, un delict care trebuie aspru pedepsit şi anihilat. In ziarul „Cotidianul” din 26.08.2016, academicianul Dinu C. Giurescu a semnalat o mare dezamăgire: „Să-ţi iubeşti ţara a devenit o infracţiune. Scoatem generaţii în şir fără sentimentul de patrie”.

Tot în acest sens, revoluţionarul unionist italian, Giuseppe Mazzini (1805-1872) a lăsat posterităţii o consternare care ne pune pe gânduri: „Cei fără Patrie, nu au nici nume, nici aspiraţii, nici consideraţii, nici drepturi, nici nu pot fi socotiţi ca fraţi în mijlocul popoarelor. Sunt bastarzii Umanităţii”.

Revenind la scriitorul Olimpian Ungherea, acest cărturar ne prezintă, în volumul „Preţul Tăcerii”, o realitate care ne domină, o acceptăm, chiar o susţinem cu perseverenţă : „ Lumea este o permanentă junglă. O pădure enormă care pute a sudoare şi sânge (...). Gonim prin jungla vieţii ca nişte căpiaţi, spre undeva, niciodată neştiind exact ce vrem şi unde trebuie să ajungem (...). Rămânem mai departe, prizonierii propriilor noastre orgolii, laşităţi, neputinţe...”

La rândul său, jurnalistul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu, în volumul „Libertatea Urii”, detaliază o remarcabilă constatare: „Toate religiile lumii, până şi Islamul în numele căruia azi se omoară oamenii la metru cub, se definesc ca religii ale iubirii . Nimeni nu vorbeşte despre ură decât ca opusul iubirii (...). Cel care te urăşte se simte liber, ca fiarele şi păsările cerului. Orice insultă la adresa ta, orice ticăloşie, orice minciună, falsificarea întregii lumi şi a vieţii pentru a te lovi, toate sunt la îndemână (...). Toate defectele, neputinţele, complexele, ratările care-l rod şi pe care nu e în stare să le enumere singur, într-o cameră întunecată, le aruncă asupra ta şi respiră liber. Ura ţine locul talentului pe care nu-l are, al generozităţii de care nu e capabil”.

În urmă cu doi ani (03.03.2016), invitat la postul Realitatea tv, revoluţionarul Marian Munteanu, liderul revoltei din vara lui 1990 a concluzionat: „Românii au devenit un popor- râmă. Există multe ţări care se bat pentru identitatea şi demnitatea lor. Protestează, se răzvrătesc. În schimb, românii acceptă umilinţa.”

La final se cuvine a face precizarea, că se intensifică o preocupare de mare amploare pentru extinderea atitudinilor antiromâneşti, bazate pe ură feroce şi dispreţ total. Marele paradox este acela că toate aceste duşmănii bine calculate, sunt acceptate cu multă supuşenie de populaţia majoritară, datorită nepăsării, complicităţii sau a lipsei unor legi. Este vorba de celeritatea adoptării unor acte normative, care să penalizeze comportamentul plin de ostilitate al unor veninoşi- nocivi, faţă de tot ce este românesc!

Ion Anton DATCU, Laval, 20.02.2018.