getbeget

Damnatio memoriae

Motto: "Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul”

Mihai Eminescu, ziarul „Timpul”, 2 noiembrie 1877

Damnatio memoriae în limba latină se traduce literar „condamnarea memoriei”, ceea ce înseamnă că persoana vizată nu mai are drept de a fi pomenită, fiind practic condamnată la uitare.

Pentru prima dată este consemnată în istorie în secolul al IV-lea î. Hr. când locuitorii orașului Efes din Asia Mică au decis să-l scoată din istorie pe Herostrat, care a dat foc Templului lui Artemis, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice. Legea aceasta, a ștergerii memoriei, interzicea pomenirea numelui piromanului, care probabil așa s-a gândit să ajungă celebru, și cu siguranță i-a reușit, pentru că numele lui a devenit asociat cu oricine comite un act criminal pentru a câștiga notorietate.

O practică asemănătoare este consemnată în istoria Egiptului, când faraonul Akhenaten (sec. XIV î.Hr.), supranumit „regele eretic”, a încercat să impună o reformă religioasă profundă, prin renunțarea la panteonul clasic egiptean și impunerea unui zeu unic, Aten. Aceasta, desigur, prin ștergerea numelui zeului rival Amon. După moartea sa, noua religie se stinge de la sine, iar unul dintre succesori, Horemheb, decide să șteargă toate cartușele ce pomeneau numele său și a succesorilor direcți din toate inscipțiile găsite. Acest lucru se pare că a funcționat, deoarece, 100 de ani mai târziu, nu apare în celebra Listă a Regilor a lui Seti I. Numele lui Akhenaten a reapărut în cărțile de istorie în veacul al XIX-lea, când a fost descoperit vechea sa capitală, Akhetaten, Amarna de azi, pe care o construise special.

Foarte utilizată a fost în perioadă istorică a Imperiului Roman, de multe ori abuziv, cu intenția de a-i dezonora și discredita pe cei vizați. Începând cu Caligula și soția sa, Agrippina Minor în secolul I d. Hr. și până la Constantin al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare și al Faustei, pe la jumătatea veacului al IV-lea, au fost condamnați la uitare un număr de 28 de împărați (mai mult de o treime din împărații Romei!) și 6 împărătese (mame și soții de împărați), uneori chiar de către cei care i-au și ucis. Că erau abuzive de multe ori aceste decizii o dovedește și faptul că, în câteva cazuri cei damnați au fost reabilitați, când schimbările de la conducerea Imperiului făceau posibil acest lucru.

În ce consta concret această damnatio memoriae? Nu numai interzicerea pomenirii în cronici, istorii și anale oficiale, dar chiar în modificarea monumentelor, statuilor, inscripțiilor, plăcilor comemorative, desenelor votive, portretelor, adică a oricărei forme de reprezentare a celor condamnați.

Fig. 1

În Fig. 1 este un tondo din anul 199, ce reprezintă familia Severilor cu Septimius Sever, Julia Domna și cei doi copii ai lor, Caracalla și Geta, acesta din urmă cu fața răzuită datorită damnatio memoriae decretată de fratele său în urma fraticidului.

Fig. 2

În Fig. 2 este redată o inscripție aflată acum în Muzeul de istorie romană Osterbruken din Germania. Se vede cum abrevierea Co de la numele împăratului Commodus a fost ștearsă și ulterior restaurată prin pictură.

Fig. 3

Un ultim exemplu pe care îl redau este statuia Juliei Aquiia Severa, mutilată după moartea acesteia. Pliniu cel Tânăr scria despre distrugerea statuilor lui Domițian: „Ce priveliște plăcută era, să spargi în bucăți aceste fețe arogante, să ridicăm săbiile contra lor, să le tăiem cu ferocitate cu bardele noastre, ca și cum sângele și durerea urmau loviturilor noastre”.

În practică, implementarea efectivă a ștergerii tuturor menționărilor era un lucru, nu doar dificil, ci aproape imposibil de realizat. De exemplu, Senatul a decis să-l condamne pe Caligula, dar Claudius s-a opus. La fel Nero, condamnat de Senat, a primit funeralii impresionante din partea lui Vitellius. Unele statui au fost distruse, alteori refăcute, alteori înlăturate complet. Tot așa, istoricii îi menționau câte o dată pe împărații condamnați, iar monedele cu chipul lor continuau să circule. Un număr impresionant de imagini cu chipul lui Geta au continuat să fie păstrate, el bucurându-se de o mare popularitate, care de fapt a fost resortul deciziei lui Caracalla de fraticid.

Desigur, legea nu se aplica doar familiilor imperiale ci și multor altor personalități „incomode”.

La polul opus era o altă practică curentă, numită apoteoză, fiind preluată din lumea elenistică, în vremea primei perioade a Imperiului Roman, de după Iulius Cezar, când după moarte, Senatul putea decide dacă un fost împărat a fost sau nu zeu.

Practicile acestea ale apoteozei și damnatio memoriae au dispărut în forma aceasta „clasică” în secolul al IV-lea, odată cu impunerea creștinismului în lumea romană.

Surprinzător, poate, este faptul că termenul damnatio memoriae nu era utilizat de vechii latini. Prima apariție a expresiei datează din anul 1689 când îl găsim într-o dizertație în Germania. În prezent, termenul acoperă o paletă mai largă de sancțiuni oficiale și neoficiale, dar care au ca scop rescrierea istoriei din dorința de transformare a societății întruna dorită de cei interesați. Damnatio memoriae nu este o practică care se restrînge doar la lumea antică, și aici dau un exemplu din țara unde s-a menționat prima ștergere a istoriei, Egipt: în 2011, Hosni Mubarack, președinte al țării pentru trei decenii a fost dat jos, iar numele său și al soției, Suzanne a fost șters de pe toate monumentele. De exemplu, numele unei stații de metrou din Cairo a fost schimbat din Mubarak în Al-Shohadaa, în traducere „Martirii”. La fel piețe, biblioteci, străzi și alte edificii publice, inclusiv cele peste 500 de școli ce-i purtau numele, au fost redenumite. Un alt exemplu este cel al lui Stalin, când după moartea sa, oficial cei care s-ar fi exprimat în favoarea „Tătucului popoarelor”, nu numai că ar fi fost pedepsiți fizic, dar și făcuți dipăruți din fotografiile și documentele oficiale.

Dar, să nu credeți că practica aceasta a rescrierii istoriei prin înlăturarea persoanelor care „deranjează” aparținea doar regimurilor totalitare sau dictatoriale. Nu, pentru că, iată, în cea mai mare democrație, cum le place multora să o gratuleze, adică vecinul nostru de la sud, a demarat de câțiva ani un război împotriva statuilor unor personalități istorice ce nu corespund standardelor actuale de „corectitudine politică”, de parcă oamenii aceia trebuiau să se supună unor „norme” ce se vor impuse la secole sau decenii după moartea lor. Mulți dintre cei vizați sunt eroi ai Războiului Civil, de acum un veac și jumătate, care au fost de partea greșită a istoriei, în frunte cu celebrul general Robert E. Lee. Numărul monumentelor identificate ca „nocive” depășise în 2016, 1500, dar desigur, epurarea va continua, până la completa curățire a istoriei de elementele „nesănătoase”.

Chiar și aici la Montréal, a fost înlăturată o placă comemorativă, ce se afla pe zidul exterior a companiei Hudson Bay, pusă de United Daughters of Confederacy - Fiicele unite ale Confederației, ce consemnau scurta ședere în oraș a lui Jefferson Davis, fost senator democrat și unic președinte al Confederație între 1861 și 1865. Nu-i așa, „vai de cei învinși!”.

Așa se explică și dispariția mențiunilor referitoare la istoria geților, începând cu secolul al IV-lea și aici dau doar un singur citat: „Despre această limbă a geţilor au ajuns până la mine nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu…” (Bonaventura Vulcanis, Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor, Bruxelles, 1597).

Ce să mai spunem de biată țara noastră, unde tăvălugul istoriei a mutilat istoria și adevărul, și continuă să o facă, din ce în ce mai apăsat, urmărindu-se ștergerea noastră ca popor din istorie. S-a ajuns să se dea legi pentru a împiedica orice menționare a unor personalități istorice sau organizații, partide, grupuri umane, etc. condamnate de bolșevici și urmașii lor neo-bolșevici, progresiști, globaliști. Cei vizați sunt într-o singură tabără a celor ce își iubesc patria și neamul.

Marius Fincă