getbeget

UNIRILE ROMÂNILOR

Marius Fincă

Cunoaștem cu toții logoul oficial al „Centenariului Unirii”, acel celebru 100 ROMÂNIA 1918-2018 | sărbătorim împreună, realizat prin niște puncte în cele 3 culori ale tricolorului românesc. Nu știu dacă autorul chiar asta a dorit, dar cele 2 zerouri sunt legate între ele, sugerând infinitul, ce urmează acelui 1, care sugerează la rândul său, unitatea poporul român, aflat într-un stat unitar. Sau, mai bine zis, aproape întreg poporul român, care a hotărât, în cel mai democratic mod posibil atunci - exprimarea voinței de unitate națională prin reprezentanți/delegați - să trăiască într-un singur stat unitar și suveran. Spuneam aproape întregul popor român, pentru că, au rămas în afara granițelor comunități întregi și compacte de români, mai mulți dintre ei exprimându-și la 1918 dorința de a se uni cu Țara. Maramureșul de Nord, Crișana de vest, o treime din Banat, Timocul sârbesc și cel bulgăresc, Moldovenii de la est de Nistru, au rămas în afara regatului, România fiind așa cum spunea Nicolae Iorga, „o țară înconjurată de români”. Nu-i pomenesc aici pe aromânii, megleno-românii, istro-românii sau alte comunități, care, cel puțin primii, ar fi avut dreptul la un stat al lor în Balcani.

Fig. 1 Sigla oficială a „Centenarului Unirii”

Dar să revenim la logoul de care am amintit la început: îi lipsește ceva: două zerouri în fața lui 1, la fel sugerând infinitul. Pentru că istoria unirii noastre nu are o sută de ani, ci „o infinitate” înainte de 1918. Acest subiect îl voi trata, cât se poate de scurt, dar în ordine inversă, vorbind despre „Planul dacic care ne-a tracersat istoria”, așa cum inspirat și-a intitulat un articol celebru, domnul prof. G.D. Iscru . Dar o voi face într-o ordine inversă, pornind de la efect și identificând cauza, pentru că orice eveniment istoric major este consecința altor evenimente ce-l preced, la fel cum o generație este rodul generațiilor anterioare.

Momentul 1918 este rodul strădaniei unei generații care a trăit în anii care au urmat unirii de la 1859, când se făurea statul modern român. Nu pot trece fără a aminti de Mihai Eminescu și societatea „Carpații”, care a jucat un rol esențial în întărirea conștiinței naționale. Visul sau a fost facerea „Daciei Mari”, sub semnul lui „J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf. manuscrisului 2292, f.38.r) .

La 24 ianuarie 1959, prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza și la București, după ce la 5 ianuarie a fost ales domnitor al Moldovei, folosindu-se de o scăpare a Marilor Puteri de atunci, care nu prevăzuseră expres că domnitorii celor două principate române trebuie să fie persoane distincte, se demara procesul de unificare, prin voință populară, în ciuda piedicilor opozanților interni și externi.

Dar momentul 1859 a fost posibil și datorită Revoluției de la 1848, când în iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în Imperiul Habsburgic. Într-un MEMORIU înaintat la 25 februarie 1849 împăratului Francisc Iosif I de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale. Aceste cereri au fost precedate de acțiunile de eliberare națională ale lui Tudor Vladimirescu în 1821 și de răscoala lui Horea „Rex Daciae” din Ardeal, din 1784. Aceste mișcări au fost consecința planului dacic autohton, ce s-a manifestat în secolele XVII-XVIII, de unificare politică pe fondul unității naționale, care deja exista în ciuda granițelor impuse de marile puteri vecine.

Diferite planuri de refacere a unității Daciei, în configurări poitice diverse, au marcat această perioadă. Amintim pe scurt câteva planuri și proiecte: Şerban Cantacuzino, care, ajuns domn în Valahia (1678-1688), îşi formulase în sine soluţia (pe himera „refacerii“ Bizanţului, pornind din Ţările Dacice unite şi puternice, pusă într-un proiect de Tratat trimis in extremis Habsburgilor), în timp ce Imperiul Otoman, după ce îşi va „reglementa“, victorios, noua dispută cu Polonia, pentru Moldova, se va pregăti împotriva Habsburgilor, pentru a doua şi ultima oară, pe linia propriei sale himere, aceea de „imperiu universal“ .

Un alt moment astral al poporului român a fost măreața unire de la 1600 realizată de Mihai Viteazul, „restututor Daciae”. Documentele vremii vorbesc fără echivoc despre existența unei conștiințe de unitate națională existente la românii din cele 3 state medievale românești. Că Mihai Viteazul nu a fost un aventurier, iar unirea celor trei țări române o întâmplare, ne-o dovedesc faptele și documentele anilor care au precedat unirea.

La 8 mai 1600, Voievodul valah îi propunea împăratului Rudolph al II-lea, că „dacă va fi ajutat cu bani va lua tot pământul de la Marea Neagră până la Buda din mâna turcilor”. Cu alte cuvinte, Mihai Viteazul intenționa ca toate teritoriile românești „supuse de turci să le elibereze” și „să fie iar moșie”și să țină hotarele țărilor „cum au fost de veac”. Cu puțin timp înainte de a intra în Moldova, Mihai Viteazul i-a scris lui Hasan begul de Tighina că are de gând să cucerească „numai pământul românesc” .

Ioannis Bisellius, istoric german din secolul al XVII-lea remarca: „care alt popor în afară de valahi, poate fi atât de asemănător și într-atât de plăcut transilvănenilor. Căci mai toți sunt de același sânge, de aceeași origine, de același nume: daci sunt și unii și ceilalți”.

Documentele de epocă arată că Mihai Viteazul a realizat unirea țărilor dacice pe baza unei conștiințe de neam prezentă în cadrul tuturor categoriilor sociale. Trimiterea preoților și călugărilor valahi în Ardeal, consolidarea confesiunii ortodocse, construirea sediului Mitropoliei, manifestările populației desfășurate la Alba Iulia la 1 noiembrie 1599, amploarea mișcărilor sociale ale românilor după victoria de la Șelimbăr, introducerea limbii române în administrația crăiască, închinarea de bună voie a locuitorilor Moldovei, dinamica tocmelilor purtate cu dimplomații imperiali, dorința reîntregirii hotarului Ardealului, cerbicia cu care Mihai Viteazul dorea întregirea „pământului românesc”, așa cum a fost de „veacă” demonstraeză pe deplin acest lucru .

Un personaj cheie foarte important în realizarea unirii lui Mihai Viteazul a fost Ioan (Ivan) Norocea, boier român din Răzvad, Dâmbovița, care timp de 40 de ani, a participat efectiv și permanent la conducerea tuturor celor trei țări românești nord dunărene. A fost și mâna dreaptă a lui Mihai, diplomat și conducător de oști. Ioan Norocea a fost însurat cu doamna Stana, fiica lui Mircea Ciobanul, domn al Țării Românești şi al doamnei Chiajna, fiica domnului Moldovei, Petru Rareş. Bunicul lui Mircea Ciobanul, Vlad Călugărul și el domn al Țării Româneaști în anul 1481 și între anii 1482 și 1495, era din neamul basarabilor. Între descendenții lui Vlad Călugărul, străbunicul doamnei Stana (soția lui Ioan Norocea), şi descendenții lui Vlad Țepeş, va începe o aprigă luptă pentru putere în următorul secol. Este ceea ce Ioan Norocea va încerca să oprească, ca prim pas al stabilizării Țării Românești şi al Unirii ei cu Moldova .

Petru al IV-lea Șchiopul, a fost domn al Moldovei de patru ori între 1574 și 1591, pentru un total de 14 ani. El îl avea bunic pe Mihnea cel Rău şi străbunic pe Vlad Țepeş și a fost primul din familia basarabilor din Muntenia, care a urcat pe tronul moldovenesc al Mușatinilor. Și el, alături de Ioan Norocea a fost un alt personaj important într-un plan al unirii principatelor române în jurul anului 1587. Acest plan avea în vedere trei etape:

I. În Țara Românească: împăcarea ISTORICĂ a membrilor familiei domnitoare a basarabilor, adică a descendenților lui Vlad Călugărul numiți „Mirceștii” (al căror principal reprezentant în acest plan era Ioan Norocea cu soția sa Stana, descendentă a lui Vlad Călugărul), cu descendenții lui Vlad Țepeș numiți „Mihneștii” (al căror principal reprezentant în acest plan era Petru Şchiopu, domnul Moldovei, descendent al lui Vlad Țepeş împreună cu frații şi nepoții săi, dintre care Alexandru Mircea şi fiul acestuia, Mihnea au fost domnitori în Țară Românească;). Vlad Călugărul și Vlad Țepeș au fost frați vitregi, fiii lui Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân.

II. Unirea Moldovei cu Țara Românească pe cale dinastică: prin alegerea ca domn al Moldovei și al Țării Românești al unui domnitor care să se tragă atât din basarabi cât și din mușatini.

III. Unirea Transilvaniei cu deja unitele Moldova și Țara Românească: prin atragerea puținilor nobili români transilvăneni în acest plan. Planul urmărea ca unul din nobilii români transilvăneni să se însoare cu o urmașă din noua dinastie unificată a Mușatinilor și a Basarabilor, iar urmașul său să poată deveni Principe al Ardealulul pe calea armelor, ajutat de oștile unite ale Țării Românești și ale Moldovei. Ulterior acest Principe sau urmaşii săi ar fi unit Ardealul cu deja unitele Moldova şi Țara Românească (printr-o nouă alianță matrimonială sub sceptrul dinastiei unificate deja a Basarabilor și a Mușatinilor .

Apariția lui Mihai Viteazul, sprijinit de Iane Cantacuzino, tatăl său real, a dus la modificarea planului inițial, care a cuprins și o puternică alianță antiotomană, după ce Sigismund Bathory încheie un tratat la Praga, cu împăratul Rudolf al II-lea, prin intermediul căruia, Bathory dorea să fie numit „Principe al Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”. Primeşte această titulatură, însă, sub o altă denumire şi anume cea de „Principe Imperial”. Ambițiile de putere ale lui Sigismund au fost alimentate de abilul său cancelar Ştefan (István) Jósika , care îl stârnea pe principe și la tronul Poloniei, precum și să ia în stăpânire Bulgaria și Serbia, deci în mare măsură spațiul urmașilor traco-geților din regatul lui Burebista și al „uzurpatorului imperial” Regalian.

Acad. Ioan Aurel Pop vorbește de un document al unor comisari imperiali din 1592, redactat de un scrib anonim, din care se temeau că Maramureșul se unește cu Moldova .

Secolul al XVI-lea, a fost de o mare efervescență privind refacerea Daciei Mari în diferite regii și cu mulți actori în prim-plan. Puterile europene, „Sfântul imperiu roman de națiune germană” și Polonia sub conducerea regelui Sigismund al III-lea Vassa revendicau părți din Țările Dacice, în timp ce principii maghiari ai Ardealului, recâștigând tronul principatului, nutrind speranța unei „Ungarii Mari”, reclădită pe rapt și jaf, căutau soluţii pentru a încorpora în visul lor himeric întregul spaţiu al acestor ţări .

Himera „refacerii“ Bizanţului, care după 1453 traversase Evul mediu european, începea să întrevadă soluţia împlinirii pornind de la unitatea politică şi eliberarea Ţărilor Dacice de sub suzeranitatea otomană .

Un alt personaj istoric, care-l precede pe Mihai Viteazul cu o jumătate de secol și care se visa conducătorul Țărilor Românești, unificate într-o Dacie Mare, a fost generalul de origine spaniolă, Giovanni Battista Castaldo (1493-1563). Cariera lui a fost una impresionantă, remarcându-se prin calităţile sale ostăşeşti, în armata împăratului romano-german Carol Quintul. El a primit misiunea de a elibera Ardealul de sub otomani, ajungând astfel conducătorul de facto al provinciei. El se implică în toate sferele de conducere ale Principatului, de la administraţie şi armată, până la domeniul politic. Astfel, noul conducător al Transilvaniei reuşeşte să îi înlăture de pe tron pe domnitorul Moldovei, Ştefan Rareş, şi pe cel al Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul. În locul acestora au fost numiţi apropiaţi ai generalului, care aveau, practic, rolul unor vasali aflaţi în slujba împăratului habsburgic.

Castaldo îşi atribuie titlul de „Restituor Daciae” („Unificatorul Daciei”;). Mai mult decât atât, din această perioadă datează medalii, care prezintă, pe revers, următorul text în limba latină: „Captis Subactis Fusisque Regibus Navarae Daciae Et Olim Persarum Turcarum Duce” („Regatele Navarrei şi Daciei, aflate sub stăpânire turcească, au fost cucerite, subjugate şi înfrânte”;). El a stat în Transilvania între 1551 și 1556 .

Fig. 2 Monedă Giovanni Battista Castaldo

Astfel de proiecte de unire a țărilor dacice nu apar din neant. Ștefan cel Mare și Sfânt a stăpânit multe cetăți, orașe, sate și domenii în Ardeal și doar vitregiile vremurilor l-au împiedicat să unească Moldova cu Ardealul. Prezenţa lui Ştefan cel Mare în Ardeal era bine văzută în epocă. Academicianul Marius Porumb dă exemplu saşilor braşoveni care îl chemau pe domnul Moldovei la 26 aprilie 1478 „cu mare dor şi dragoste... să facă bunătatea să se apropie de această ţară” ca să o apere de pericolul otoman. El a construit două mănăstiri cu rang de episcopie, în mijlocul Ardealului la Vad și Feleac în județul Cluj, aceasta din urmă ajungând ulterior la rang de mitropolie.

Mai jos voi relua câteva informații din cartea „Românii în mileniul de întuneric, secolele III - XIV” (Marius Fincă, Editura geto-dacii, 2015), privind perioada de dinaintea întemeierii țărilor românești extracarpatice. Înfăptuirea statelor medievale Țara Românească și Moldova au fost o consecință tot a unor uniri a românilor, e drept parțiale, nu se știe exact cât prin forță și cât de bună-voie. Ne opunem ideii că statele medievale românești au fost înființate mai târziu decât marea majoritate a statelor medievale europene, incluzând aici vecinii noștri slavi, unguri sau bulgari, care și-au înființat statele lor pe teritoriile vechilor geto-daci, traci și iliri, adică neamurile arimine. Acest lucru ar fi fost posibil doar dacă ar fi avut loc o migrație masivă a acelor populații migratoare, care ar fi înclinat balanța etnică din spațiile traco-getice ce înconjoară România de azi. Ori datele istorice infirmă această ipoteză.

Despre cât de mulți erau slavii putem să ne facem o idee din Soliile (par. 320-327): „47...În anul al patrulea al domniei împăratului Tiberius Constantus [574-582, n.n.] s-au adunat în Tracia neamul sclavinilor în număr de aproape o sută de mii de oameni și au pustiit Tracia și multe alte ținuturi”. Este vorba de „marea invazie slavă”.

Cifre asemănătoare ne dau și alții, în afară de menander Protector, astfel că o slavizare a celor 12-15 milioane de locuitori ai Balcanilor, Boemiei și Moravei de către 100.000 de slavi ține de domeniul miracolului, nu al ipotezelor posibile. Prin comparație, goții cu 2 secole mai devreme, când au trecut Dunărea în masă, pe vremea invaziei hunilor, fiind câtă frunză și iarbă, apreciați de istorici la 1 milion, urmați și de mulți alți geto-daci/goți în veacurile următoare, nu au lăsat nimic în urmă, nici un cuvânt german sau dac! Despre numărul slavilor care au trecut Dunărea în timpul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea ne putem face o impresie, citându-l și pe prof. Moldoveanu: „Invaziei slave, Imperiul bizantin nu i-a putut face faţă, aşa încât la 602 asistăm la unul dintre evenimentele cu mare însemnătate în istoria europeană, şi anume la trecerea masivă şi la stabilirea slavilor cărora li se adăugaseră „volgarii” (neam locuitor al malurilor Volgăi), în sudul Dunării. Trebuie că numărul celor care au trecut Dunărea trebuie să fi fost destul de însemnat (cronicile menţionează un număr de 100.000 persoane)”. Deci vorbim de 100.000 de slavi și bulgari la un loc! Dogma spune că slavii aceștia au asimilat cea mai mare parte a populației românești și bulgărești sud-dunărene, plus cei din Moravia, Panonia și Bohemia!

Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul româno-bulgar al lui Samuel (Samuilă, forma românizată;). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei. Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrînt, la 14.000 de vlahi li s-au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i-au urmărit şi i-au lichidat cu totul. Insist asupra acestei istorii cu exterminarea bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor. Dar, din păcate altfel se scrie istoria!

Despre numărul războinicilor unguri, cercetărorii moderni par de acord asupra cifrei de 20.000, totalizând cele șapte triburi sosite în Panonia la sfârșitul secolului al IX-lea, așa cum îi aprecia cantitativ și Constantin Porfirogenetul. Aceeași cifră o specifică și diplomatul persan Dzaihani, din care s-au inspirat geografii și istoricii persani Ibn Rusta și Gardizi. Cifra aceasta oricum este exagerată, dat fiind faptul că, pentru a crea panică nomazii utilizau caii fără călăreți, și oricum grecilor le plăcea să crească numărul dușmanilor pentru a-și atribui merite mai mari decât în realitate. Astfel, o cifră realistă este de a considera întreaga populație maghiară la 30-40 mii, incluzând și europenii antrenați de ei în campaniile de jaf. Este evident că nu puteau schimba genetic și cultural popoarele din Panonia, unde s-au stabilit, ce să mai vorbim de alte regiuni, Moravia, Transilvania, Banatul, Crișana, etc. De aceea, genele asiatice, și aici ne referim la toate popoarele migratoare asiatice: uzii, cumanii, hunii, avarii, pecenegii, hazarii, turcii, tătarii, etc., nu depășesc 10-12% în Ungaria de azi!

Astfel, este evident că statele medievale ale vecinilor noștri, Bulgaria, Ungaria, Moravia, Serbia, Rascia, Statul „slav” al lui Samo, Haliciul, Podolia, Volynia, etc. au fost făcute cu un important element genetic și organizatoric traco-get.

În sprijinul acestei idei voi da două citate din Laonic Chalcocondil, care confirmă originea comună a sarmaţilor şi a urmaşilor direcţi ai geţilor: „Aşa ştiu şi pot spune că tribalii şi misii şi ilirii şi croaţii şi polonii şi sarmaţii vorbesc acelaşi grai. Şi dacă, din aceasta, ar fi de tras o concluzie, neamul acesta ar fi unul şi acelaşi şi de aceeaşi origine”. Privitor la misi şi tribali scrie: „După aceea a pornit asupra misilor şi tribalilor. Acest neam, cel mai vechi şi mai mare din popoarele din lume, dacă s-a desfăcut dintr-un trib al ilirilor şi s-a aşezat cu locuinţele în ţara ce o au, sau dacă, după unii au pornit de dincolo de Istru de la marginile Europei, din Croaţia şi de la pruşi care ajung până la Oceanul Arctic, şi din ţara Sarmaţiei, acum aşa numita Rosia, ţinut nelocuit din cauza frigului, şi pornind deci de acolo şi trecând peste Istru, au ajuns în regiunea de la Marea Ionică şi astfel s-au întins mult până la veneţieni şi, cuceritori fiind, au rămas cu locuinţele, sau dacă dimpotrivă e mai bine de spus că au pornit de aici din ţara de la Marea Ionică şi trecând peste Istru au ajuns departe sus în lume, n-aş putea-o spune, susţinând cu siguranţă. Totuşi ştiu atâta că aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin obiceiuri însă nu, şi e vădit încă acuma [sec XV n.n.] că vorbesc aceeaşi limbă şi au acelaşi grai. Răspândindu-se prin Europa s-au aşezat cu locuinţele în multe părţi”.

Structura organizatorică socială era bazată pe obștea sătească. Satul a fost şi rămâne unitatea administrativ-teritorială primordială, cu funcţie economică, culturală şi chiar militară. Din punct de vedere economic satele erau cvasi-autonome, ele putând rezista fără schimburi economice cu alte sate perioade lungi de timp. Obştea sătească reprezenta în fapt o „republică în miniatură”. Unirea mai multor asemenea obşti săteşti au format aşa zisele „cnezate” sau „rumânii” sau „ţări”. Cnezatele reprezintă «un strat arhaic de stăpâni peste sate», adică organizări politico-militară născute din uniuni a mai multor comunităţi rurale autohtone. Satul a fost şi rămâne unitatea administrativ-teritorială primordială, cu funcţie economică, culturală şi chiar militară. Din punct de vedere economic satele erau cvasi-autonome, ele putând rezista fără schimburi economice cu alte sate perioade lungi de timp. Obştea sătească reprezenta în fapt o „republică în miniatură”. Unirea mai multor asemenea obşti săteşti au format aşa zisele „cnezate” sau „rumânii” sau „ţări”. Cnezatele reprezintă «un strat arhaic de stăpâni peste sate», adică organizări politico-militară născute din uniuni a mai multor comunităţi rurale autohtone.

Obștile sătești s-au unit în state numite de N. Iorga „romanii populare” – formaţiuni care atestă organizarea administrativ-politică în cnezate, cum ar fi „Codrii Herţei” – centrul lui fiind aşezarea fortificată de la „Fundu Herţei”; „Ţara Sipeniţului” şi „Codrii Cosminului” aşezări întărite din secolul IX-XI identificate în jurul localităţii Cernăuţi, etno-cultural aparţinând „populaţiei vechi româneşti”, „Codrii Orheiului” şi „Codrii Lăpuşului”, „Vlasca” ori „Vlăsia” – codrul renumit al românilor, formaţiuni politice din jurul anului 1000. Altele purtau numele de „Câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”, „Câmpul lui Vlad”;), „Cobâle”, în ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui, „Ocoale” de la Câmpulung, Vrancea, etc. Sub denumiri de țări s-au păstrat până astăzi: Țara Oltului, Țara Făgărașului, Țara Nistrului, Țara Dornei, Țara Oașului, Țara Bârsei, Țara Hațegului, Țara Zarandului, Țara Crișului, Țara Năsăudului, Țara Maramureșului, etc.

Mai multe cnezate, se uneau, temporar, în funcție de nevoi și de amenințările externe în voievodate, sub conducerea unui lider ales meritocratic dintre cneji. Instituția cnezatului se transmitea genetic, nu neapărat din tată în fiu, putând trece la ginere, nepot sau altă rudă apropiată.

În ciuda migrațiilor populațiilor asiatice, românii și-au continuat existența conform tradiților dacice, a rânduielilor vechi, cunoscute sub denumirea de legile pământului, numite uneori legile valahilor, iar în antichitate, Legile Belagine (ceea ce înseamnă exact același lucru, Legile Valahe). Cronicarul Rogerius, vorbind despre Transilvania în perioada marii invazii tătare, confirmă această organizare a românilor din Evul Mediu în cnezate și voievodate: „constituerunt canesios...et sic procurator meus de istis erat unus et pene mille villas regebat, et erant canesii fere centum”, adică pe limba noastră: „au instituit cnezate...iar guvernatorul, care era unul singur, avea sub stăpânire o mie de domenii și o sută de cnezate”. Desigur cifrele o mie și o sută sunt orientative, dar ele ne dau o idee despre numărul mare al locuitorilor Transilvaniei din acea vreme.

Sunt numeroase dovezile care vorbesc de existența unor state medievale românești, inclusiv hărți de epocă și aici amintesc de Harta lumii, sec IX, manuscris aflat la biblioteca Strasbourg, Franţa și de o Hartă a lumii a lui Hieronimus, de pe Manuscrisul Sf. Jeroma (Hieronimus), Muzeul Britanic, Londra secolul XI-XII, deosebit de preţiosă prin bogăţia de informaţii: se remarcă identitatea gothi adică geti, capitala Imperiului, Constantinopol, reprezentată ca cetate. Cu turnuri, ziduri şi porţi, multe denumiri de provincii sau localităţi imperiale – Tracia, Sirmiu, Pannonia, Macedonia, Dalmatia, Troia, Galathe, Frigia, Bitinia, dar şi multe alte date despre vecini. Harta reprezintă o realitate ceva mai veche, căci noii sosiţi, maghiari, turcici (cumani, pecenegi, uzi, etc), slavi nu apar. Doar bulgari.

Fig. 3 Harta țărilor românești din secolul al XI-lea și al XII-lea.

Harta din Fig. 5 reprezintă realitatea balcanică la pragul trecerii din secolul al XI-lea și al XII-lea, dar cu siguranță ea este mult mai veche. Numele de România pentru Imperiul Bizantin a fost utilizat încă din secolul al III-lea. Mai sus de România identificăm Thracia, apoi Bulgaria, Misia Inferior, Tribalia, Picensii, Servia Inferior, Mysia Superior, Dardania, etc. La nordul Dunării, Banatul - Gorjul de vest și Mehedințiul apar sub numele de Walachia Superior, restul Olteniei se numește Transalpina (unde apar și piephigii), apoi Walachia Inferior – Muntenia, la nordul lor Sencii, Flaccii, Cotencii, Caucoensii (după denumirea vechii populaţii dacice, locuitori ai Munţilor Caucaz de la Dunăre!), Moldavia Superior și Inferior (Basarabia), Peucinii în Delta Dunării, etc. Dincolo de Carpați, numiți Dacia Alpes, este notată Transilvania, iar Carpații nordici sunt numiți Sarmatici Montes.

Din lipsă de spațiu, ne oprim aici cu dovezile, dar există multe alte hărți, despre care am vorbit mai pe larg în lucrarea amintită.

Înainte de a încheia perioada medievală, amintesc de cele mai mari două state românești, Imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor (1185-1396), care în anumite perioade s-a întins și peste românii de la nordul Dunării din Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia și probabil și sudul Transilvaniei, unind sub același stat mai mult de jumătate din teritoriile românești. Al doilea stat care a unit aproape toți românii nord dunăreni și o parte din cei de la sudul Dunării în secolul al XII-lea a fost Țara Blakilor din Codex Rahonzy (tradus de Viorica Enăciuc), cu capitala la Vicina (Isaccea). Reamintesc că importanța Vicinei, cel puțin spirituală ca centru episcopal, a continuat și în secolele următoare, primul mitropolit al Țării Românești, Iachint a fost adus la Curtea de Argeș de la Vicina în 1359.

O altă unire, mai puțin cunoscută, deși „mișcarea dacologică” i-a consacrat un întreg congres, a fost înfăptuită de Regalian între anii 258-260/270 d.Hr.. Regalian, un strănepot al lui Decebal, a fost comandantul forțelor armate din ducatul Illiriei. În urma revoltei populației oprimate daco-rumânesti din provincia Illiria a Imperiul roman, Regalian împreună cu armata a fraternizat cu răsculații și în urma unei serii de războaie a reușit desprinderea din Imperiul Roman, întemeind statul independent al Dacoromaniei (Dacia/Blachia). Lui i s-au alăturat nu numai celelalte populații înrudite din Imperiul Roman: tracii, ilirii, dar și dacii liberi din afara imperiului. Noul stat, centrat pe Dacia lui Decebal a înglobat un teritoriu de 5-6 ori mai mare decât al României de azi, cuprinzând întreaga peninsulă Balcanică - mai puțin sudul Greciei - Ungaria, Austria, Cehia, jumătatea de sud a Poloniei, iar în est se întindea până aproape de marea de Azov, adică teritoriile în care traco-daco-geții erau majoritari. Capitala a fost, evident, la Ulpia Traiana Sarmisegetusa.

Cucerirea statului dac al lui Decebal în urma celor două războaie daco-romane (101-106 d.Hr.), nu a însemnat și desființarea unui popor, pentru că așa cum a sintetizat foarte bine istoricul Carlo Troya, (Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo, în cinci volume în anii 1839-1841), un stat al geților la răsărit de Carpați și-a continuat existența sub „Gapto, fondatorul Amalilor, care chiar dacă nu s-a sinucis la banchet [odată cu «principalii Pilofori și alte Căpetenii» ai lui Decebal în 106, n.n.], a fost cu siguranță un Aso sau un Semizeu, care nu s-a supus Romanilor. Familia sa era deja în fruntea Geto-Dacilor. Și familia Balților a fost ilustră printre aceștia...”. Acest stat al geților/goților a rezistat până la sfîrșitul secolului al IV-lea, când a fost desființat de huni. Geții aveau însă să scrie în secolele următoare pagini importante din istoria Europei.

Prima unire cunoscută in istoria noastra a fost cea realizata de Burebista, care a adus sub ascultare mai toate triburile geto-dace și nu numai. Putem afirma fără rezerve că regatul a fost mai degrabă un imperiu, căci s-a întins spre vest până la Lacul Constanţa (Leman din Elveţia de azi), în sud până la munţii Hemus (Balcani), spre est până spre Bug iar spre nord cuprindea Carpaţii nordici. A fost un imperiu şi pentru că se întindea peste mai multe neamuri. Iată ce scrie Starbon (63 î.H. – 26 d.H.) în Geografia VII: „Boerobista, get de naţionalitate, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită, prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, când l-au văzut trecând cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia până în Macedonia şi Iliria, să pustiască pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor".

După asasinarea lui Burebista imperiul este împărţit în 4 regate şi ulterior în 5. Dintre acestea doar teritoriile de la sudul Dunării şi regatul lui Decebal au fost cucerite de Imperiul roman, în timp ce altele au fost în relaţii mai bune sau mai rele cu imperiul, unele fiind clientelare Imperiului Roman, altele complet independente.

Înainte de Burebista mai avem informații despre multe state ale odrizilor, tracilor și geților și amintesc aici doar pe cel al înțeleptului Dromichete din jurul anului 300 î.Hr. și cele ale regelui Antirus și a reginei Tomiris, care s-au opus celui mai mare imperiu al epocii, cel persan, primul care s-a opus lui Darius al lui Xerxes (Istarpe) la 514, iar a a doua este cea care l-a învins și ucis pe Cyrus cel Mare. Deși istoricii încearcă să plaseze regatul massageților reginei Tomiris pe undeva prin stepele dintre Marea Neagră și Marea Caspică, ea a fost regină peste geții de la Istru, pentru că massageți înseamnă geții din Moesia, unde a înființat sau redenumit și orașul care îi poartă numele: Tomis. Ce rost avea să înființeze un oraș la 1500 km de unde ne mint istoricii că ar fi fost regatul său, dacă nu ar fi stăpâni și părțile Dobrogei de azi?

Este greu de crezut că fără o uitate politică și o organizare statală astfel de fapte de arme s-ar fi putut împlini!

Au mai fost uniți strămoșii noștri și înainte? Răspunusul îl putem găsi doar când se va lua în serios studiul istoriei mitologica a poporului român, „neamul scoborâtor din zei”, cu Troia și Imperiul Atlanților.

În concluzie putem afirma alături de Constantin Olariu Arimin că „vreme de peste zece veacuri, începând cu secolul Vl î.H. şi până în anul 382 odată cu năvălirile hunilor, izvoarele scrise venite din antichitate și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia spun că în jurul Carpaţilor a existat un stat puternic al neamurilor arimine, mai întins sau mai restrâns – învrednicindu-se sau nu pentru ţinuturile stăpânite sau pierdute în diferite perioade istorice – după tăria mioriticilor şi lăcomia prădătorilor. Folosind şi informaţiile din scrierile mitologice, putem afirma fără putinţă de tăgadă că în jurul Carpaţilor a existat un stat cu legi divine şi scriere proprie de pe la mijlocul secolului XVIII î.H. sau chiar mai devreme, care a dăinuit până ce a fost distrus de huni în anul 382.” . Acest stat a continuat să existe fragmentar, cu uniri de conjunctură pe toată perioada istoriei medievale și moderne.

Notă: Acest material a fost selectat pentru a fi prezentat la Congresul de Cultură și Civilizație Daco-Română - Ediția a III-a, Buzău 4-8 iulie 2018, sub genericul „CONȘTIINTA UNITĂȚII ȘI FAPTELE DE UNIRE ALE NEAMULUI (...)