getbeget

CALVARUL FEMININ DE LA MIERCUREA CIUC

(partea a II-a)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„ Aureoloate ca eroine au suferit torturi pentru că nu au vrut să-i trădeze

pe bravii luptători. Au fost închise în cruntele închisori comuniste, umilite,

înfometate, bătute crunt, unele chiar născând prunci pe lespezi reci, prunci

ai nădejdii şi ai suferinţei pentru ideal. Au fost aruncate în beciuri întunecate,

dar Dumnezeu le ocrotea şi li se revela în acele momente ca primilor mucenici

din arenele cu lei, încurajându-le cu lumină şi mireasmă dumnezeiască.”

(PETRU C. BACIU-erou-martir)

În derularea timpului istoric creştin d.Hr., omenirea se balansează între Răsărit şi Apus, între lumea lui Hristos, cea a Luminii care nu apune niciodată şi lumea laică a atotsuficienţei Apusului, care trăieşte pe negurile azurului credinţei, între natura antinomiilor ortodoxe şi cea a paradoxurilor catolico-protestante.

Între aceste două lumi trăieşte între hotarele Carpaților o lume ortodoxă carpatică.

Dacă prin poziţia geografică, Carpații sunt aşezaţi între Răsărit şi Apus, din punct de vedere spiritual-religios, prin credinţa lor ortodoxă Carpații sunt mai presus de Răsărit şi mult mai presus de Apus.

Istoricii, literaţii, politicii, poate şi dintre gânditori, în parte, de-a lungul timpului desconsiderau tot ce avea atingere cu extrema lor sudică, Balcanii: conştiinţă balcanică, cultură balcanică, spirit balcanic, civilizaţie balcanică. Toate aceste afirmaţii erau ori gratuite, ori din rea credinţă, ori din intenţie, ori la sugestie, dar cel mai mult din necunoaştere.

Cu puţină răbdare dacă privim retrospectiv istoria numai de la Dinastia Asăneştilor încoace, observăm că de fapt civilizația Carpato-Danubiană-Pontică a excelat în toate domeniile: cultural, politic, social, economic, militar, ştiinţific, medical, filosofic, teologic, dar mai ales religios.

Cei care s-au aplecat cu somnolenţă asupra ponegririi civilizației dezvoltate cu centrul în Carpați au luat în considerare doar drama care s-a răsfrânt asupra zonei mai cu seamă în ultimele secole, astfel că privind doar traumele istorice n-au putut desluşi prin ceaţa minţii o evaluare clară, certă, obiectivă a civilizaţiei şi culturii spirituale a românilor, cantonând sentinţa lor de o retorică de tip dramatic. Ei n-au văzut Aura Carpaților fiindcă au privit-o prin dioptrii umaniste, nu prin lentila unei filosofii religioase.

Credinţa ortodoxă este de fap Axa Carpaților, care le fixează Temelia veşniciei şi Stâlpul înălţării situându-i mai presus de restul lumilor.

La Judecata de Apoi, singurul pisc al spiritualităţii-religioase pe care se va afla o oază a Ortodoxiei, a vieţii, va fi Piscul Carpatic, respectiv Dacia nemuritoare.

În cele trei lumi: lumea Răsăritului, lumea Apusului şi lumea Carpatică sunt două juguri grele, apăsătoare, filosofice: filosofia umanistă, filosofia religioasă şi un jug dublu în carul căruia se află timpul şi spaţiul.

Toţi oamenii pământului poartă jugul dublu la plugul timpului şi spaţiului său, dar unii ară un pământ pustiu, pietros, spinos cu plugul filosofiei umaniste, alţii ară alt pământ mai fertil cu plugul filosofiei religioase.

Greu şi de o parte, foarte greu şi de cealaltă parte, numai că unii au parte de neghină, iar ceilalţi de grâu.

Se întâmplă deseori ca cei cu neghina să fure grâul celorlalţi, lăsându-le neghina.

De modul cum ştii să-ţi măsori timpul şi să-ţi cântăreşti spaţiul ai parte fie de jugul şi plugul filosofiei umane, fie de cele ale filosofiei religioase.

Cum se cântăresc de fapt cu mare precizie cele două entităţi, timpul şi spaţiul?

Prin cele două talere: filosofia umană şi filosofia religioasă.

Depinde de fiecare om pe ce taler îşi pune timpul şi spaţiul său.

Un taler poate aduce binecuvântarea destinului, celălalt tragismul soartei.

„Nu există nimic mai tragic şi nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului şi al spaţiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul şi nici scopul acestuia. Trage după sine spaţiul, dar nici natura, nici sensul şi scopul acestuia nu le cunoaşte. Absenţa scopului îl conduce, aşadar, în captivitatea absurdului! Absenţa scopului rivalizează cu absurdul, dar tragicul câştigă întotdeauna.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Stud. introd., trad. Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, p. 49)

Jertfele Cruciaţilor DacoRomâni ai veacului XX, nu au fost asemănătoare între jertfele mucenicilor, muceniţelor persecuţiilor Bisericii primare şi cele ale martirilor prigoniţi milenar de după, ci au fost mai presus de martiriu, a fost un martiriu întru mucenicie, fiindcă persecuţia lor s-a răsfrânt şi asupra sufletului şi a durat până la un sfert de veac, iar prigonirile nu s-au terminat încă...

„ S-a spus că jertfele ce au însângerat jumătate de veac românesc au fost comparabile cu jertfele celor dintâi creştini. E adevărat că atunci, pentru noul şi fascinantul lor crez au fost răstigniţi pe cruci, au fost transformaţi în ruguri, au fost biciuiţi pe galere, au fost sfârtecaţi în bestiarii, au îndurat torturi şi chinuri ce nu se pot povesti, dar satrapii nu s-au atins de sufletele lor, îndrăgostite până la extaz de acel Domn al Iubirii Absolute, Iisus Hristos.

Generaţia 1948 însă a fost supusă unor metode satanice, foarte meticulos puse la punct, ce urmăreau spargerea personalităţii. Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

Cruciatele ortodoxe dacoromâne ale Secolului XX au constituit Filosofia Martiriului, Mistica Jertfei Generaţiei-Calvarului 1948, atât în tragismul Suferinţei, cât şi în sublimul Iubirii sacrificiului suprem.

Sacrificiul Calvarului lor feminin s-a sacralizat prin două taine: Tăcere şi Cuvânt.

Tăcerea a fost învelişul Suferinţei acceptate, iar Cuvântul aura Iubirii grăite.

Foarte mult timp le-a trebuit celor care au supravieţuit să renunţe la tăcere, pentru a mărturisi deopotrivă Jertfa şi Iubirea întru Hristos şi Neam.

Puţini au fost temerarii care au rupt tăcerea şi au grăit mărturisind prin vorbă şi cuvânt scris Calvarul Golgotei lor româneşti-„măreaţa operă” pusă în scenă de „homo sovieticus” în cârdăşie cu lacheii lor proveniţi din scursura societăţii româneşti, cu cei

parveniţi dintre laşii şi trădătorii de Neam şi Dumnezeu, constituiţi în dictatura comunistă, pe nedrept şi insultător numită „dictatura proletară”.

Lumea Calvarului Feminin ortodox de la Miercurea Ciuc, brodată cu brocartul serafic al grupului de maici a fost o lume tânără, angelică, generoasă, cultă, frumoasă, pioasă, dârză, martirică, dăruită cu mult har, cu rafinată lumină a creaţiei artistice, literare, filosofice, teologice, mistice.

O lume spirituală care conştientiza măsura jertfei ca timp şi spaţiu în iconomia Jertfei Mântuitorului, ce se adăuga ca slujire sacră adusă cu veneraţie Neamului.

O lume a Crucii în care suferinţa, jetfa şi dragostea erau virtuţiile esenţiale ale comuniunii lor cu Dumnezeu, ale comuniunii lor întru modelul demnităţii creştin-ortodoxe, unde conştiinţa îmbracă iubirea neclintită în toate cele lumeşti.

Una dintre sutele de victime creştine care a trecut prin gulagul ateu din România a fost şi Maica Pangratia Mureşan de la Mănăstirea Bistriţa vâlceană. „Mi-aduc aminte, ce misiune se făcea la Bistriţa! Îngrijeam 2800 de copii ai nimănui. În fiecare an găseam vreo două, trei lădiţe cu copii aruncate sub clopotniţă.” (Femei martire-Maica Pangratia de la Mănăstirea Viforâta, interviu apărut în revista Atitudini, nr.2/ 2008, pp. 71-74 şi nr. 3/ 2008, pp.34-40)

Maica Pangratia Mureşan era din Deda-Mureş. A făcut Liceul Monahal în cadrul Mănăstirii Bistriţa-Vâlcea, a fost tunsă în călugărie şi a absolvit Facultatea Politehnică din Cluj 1945-1950. În ziua de 15 Noiembrie 1954, a fost arestată şi condamnată la 8 ani închisoare. „Am prins în închisoare şapte Crăciunuri, şapte Boboteze, şapte Ani noi.” (ibid., p. 73)

În 1956 când s-a declanşat revoluţia din Ungaria, maghiarii din Târgul Mureş au arestat aproape tot vîrful de intelectualii români, alcătuind un lot de cca. 70 de persoane: „erau vreo 12 ingineri, vreo 18 avocaţi şi nu ştiu câţi doctori.” (Femei martire-Maica Pangratia de la Mănăstirea Viforâta, interviu...) Maica Pangratia era familiară dramei românului, prin arestarea sorei în 1940 de unguri, a fratelui generalul Ion Mureşan, care a primit 8 ani şi a cumnatului refugiat în România. Securitatea le înscenase scenariul unei organizaţii antistatale mascându-şi organizaţia ei, pentru a putea să-i aresteze. După anchete a ajuns la Miercurea Ciuc unde a cunoscut multe caractere dârze între care nepoata celebrului actor Nottara şi pe Maica Mihaela Nicoară de la Mănăstirea Vladimireşti. A supravieţuit bolilor fatale care îi dădeau târcoale. Maica Pangratia aduce o mărturie extrem de importantă pentru istorie în acel moment al anilor ’60. „ Între timp auzisem eu printr-o femeie, sergent major că sunt nişte tratative cu americanii şi cu, Dumnezeu să-l ierte, Kennedy, preşedintele Americii, care a fost împuşcat de un bandit-el ne-a scos din puşcărie pe politici. S-a dus, Maurer şi cu Gheoghiu-Dej, să ceară bani împrumut pentru centrala de la Porţile-de-Fier I. Şi a spus: „Dar ce politică s-a făcut la voi dacă la ora actuală, în ’60, aveţi 300.000 de deţinuţi politici, dintre care 1000 de femei? Condiţia ca să vă dau bani împrumut este ca într-un an de zile să lichidaţi problema deţinuţilor politici.” Şi-a luat angajamentul, pentru că îi strângea cu uşa. „Banii vi-i dau prin Israel, că, dacă vi-i dau direct, vi-i iau ruşii.” (ibid.)

După ce revolta maghiară a fost înăbuşită, Calvarul la temniţa din Miercurea Ciuc s-a intensificat. Tortura devenise pâinea cea de toate zilele... „Percheziţiile se ţineau lanţ, pedepsele nu se mai terminau, frigul şi foamea completau aspectul unui regim de exterminare ajuns la paroxism.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne... Ed. Axa Botoşani-2004, p. 321)